Mă limitez la două scurte observaţii asupra meciului cu turcii, al cărui rezultat nu-l pot cunoaşte la ora redactării acestor rânduri. Am citit că argumentul păstrării ca titular a lui Stancu ar fi acela că îi cunoaşte bine pe adversari. Nu cumva e taman pe dos, fundaşii au avantaj când cunosc atacantul pe care trebuie să-l neutralizeze? Şi o paralelă legată de atitudine... Acum un an, tot o echipă turcească, şi tot antrenată de Terim, venea în România să compenseze rezultatul nefavorabil din meciul tur. CFR-ul avea nevoie de egal, ca şi noi acum, dar n-a ştiut să gestioneze situaţia şi Galata a învins lejer cu 3-1. Sâcâitoare mai e şi aducerea asta aminte...

Şi acum, tenis. Încep cu Wawrinka despre care anticipasem că la US Open îl vom vedea în format de Slam. A ajuns pentru prima oară într-o semifinală, unde l-a întins în 5 seturi pe Djokovic. Îmi făcusem şi planul de bătaie pentru înfrângerea sârbului: un Wawrinka proaspăt e dinamită, aşa că va câştiga primul set, apoi trebuie să ţină ritmul şi să câştige al doilea set în tie-break, după care, de la 2-0, se putea odihni un set, chiar două... Din păcate, Wawrinka n-a tratat momentul tie-break-ului ca un moment de „a fi sau a nu fi”, n-a dat totul acolo. E drept, şi-a adjudecat setul următor, dar deja energia se subţiase. Cealaltă semifinală n-a avut pic de suspans, aşa că open-ul american oferea reţeta ideală: number one cu number two şi la feminin, şi la masculin. La fete a câştigat numărul 1 de fapt şi de drept, la masculin doar numărul 1 de drept! Fiindcă Nadal, prin ceea ce a reuşit în acest an, este întâiul jucător al lumii chiar dacă în clasamentul ATP Djokovic încă figurează ca lider.

Meciul dintre Djokovic şi Nadal nu m-a dat pe spate. Schimbul acela de 54 de lovituri a însemnat tensiune paroxistică, dar numai în registrul „dă tare şi fugi”. Subtilităţile au fost prea puţine pentru gustul meu