Marcel Proust a scris unul dintre romanele care au marcat generaţii: ,,În căutarea timpului pierdut”. Proust şi Enescu s-au întâlnit în drumurile lor. Proust era îndrăgostit de muzica lui Cesar Franck iar Enescu îl interpreta magnific. Proust l-a ascultat pe Enescu şi a scris în primul volum, „Chez Swann”: „Ce frumos dialogul dintre pian şi vioară, pe care Swann l-a ascultat! Mai întâi pianul solo plânge, ca o pasăre părăsită de perechea ei... Vioara o aude şi-i răspunde, ca dintr-un arbore vecin. Era ca la începutul lumii, ca şi când n-ar fi existat decât ei doi pe pământ şi această sonată. E o pasăre, e sufletul incomplet, e o zână această fiinţă invizibilă şi tânguitoare. Strigatele sale erau atât de neaşteptate, încât violonistul trebuia să se precipite asupra arcuşului său, ca să le culeagă! Minunată pasăre! Violonistul părea că vrea să o prindă!”.

E vorba despre Enescu. Există mărturie şi o scrisoare despre cum cânta Enescu; o scrisoare către Anton Bibescu:

„Dragă Antoane, Mare emoţie asta seara. Aproape mort m-am dus la o sală de concert să ascult sonata de Cesar Franck, care îmi place atât de mult, nu ca să-l ascult pe Enescu, pe care nu îl auzisem niciodată şi pe care l-am gasit admirabil.

Ştiu că-l admiri.

Marcel Proust”

„Enescu era Prinţul de peste Inefabil”, spunea Tudor Arghezi.

„Oriunde şi oricând, la masa unde-şi scria compoziţiile oricine i-ar fi subiectul, la căpătâiele răniţilor în cruntul război sau în triumfalele lui călătorii în largul lumii, fermecătorul tuturor oamenilor a rămas român. Şi cum faima sa ne-o întinde nouă, noi avem datoria să-i dăm lui toată recunoştinţa noastră”, nota Nicolae Iorga.

Exigent, Enescu lucra mult, era într-o permanentă activitate, după cum mărturisea într-un interviu luat de Gazeta medicală.

„ – Faceţi sport?

– Nu fac sport. Nu vreau să consum o energie pe care pot