Cu felul lor de a fi, cu manifestările lor naturale, cu o cultură şi civilizaţie răzleţite începând cu marele exod din secolul V spre Asia, Bizanţ şi, mai apoi, către Europa şi Africa, ţiganii au determinat, în fine, Occidentul să renunţe la ipocrizie şi să realizeze că da, sunt o problemă serioasă.

E drept că problema în cauză cere soluţii imperative mai ales atunci când lideri europeni ca „Super-Sarko" sau „Il Cavaliere" scotocesc după voturi şi prin gunoaie xenofobe. Ţiganii alimentează un tip de export fără acte, la negru, din care nimeni nu câştigă: ţările „furnizoare" nu le pot împiedica migraţia spre Vestul bogat care, la rândul său, îi trimite acasă prin metode lipsite de inspiraţie şi, ca atare, ineficiente. Aici se dă peste nodul gordian: ţiganii n-au un „acasă" al lor, o naţionalitate fermă. Ei sunt, pur şi simplu, internaţionali într-o deplasare ghidată strict de principiul „ubi bene, ibi patria". Ţările ex-comuniste le oferă sărăcie, slujbe mizerabile şi societăţi care-i expediază spontan la periferiile stăpânite de întunecata pegră.

Lasă că şi ţiganii coabitează cu tihna unui trai nespus de modest care-i împinge spre comportamente de sălbăticiuni ce-şi asigură coşul zilnic din ce găsesc pe câmp şi pot procura din cerşit sau felurite ciordeli. N-au obsesia muncii şi, de pildă, ţigăncile noastre, în loc să se bată pentru banul trudit al căpşunăreselor, au intrat în zona euro pe filiera relaxată a cerşitului. În rest - ţiganii sunt binedispuşi, trăiesc sub cerul liber şi ceea ce altora le indică un disconfort absolut lor le asigură forme vitale de intimitate cu realitatea. Îşi construiesc, din surse incerte, pagode, dar sălăşluiesc tot în curte, ştrânşi în jurul focului. Comit de obicei infracţiuni minore, iar interlopii lor n-au nimic în plus sau în minus faţă de cei de alte etnii. Ţiganul-standard e un ins acceptabil, uneori chiar fermec