Fondul celor mai multe din problemele României îl reprezintă adâncirea accelerată a crizei de competenţă, vizibilă în special în sectorul de stat şi în politica românească.
Zilele trecute, preşedintele Traian Băsescu şi premierul Victor Ponta s-au zbârlit niţel pe tema reprezentării la Consiliul European, unde urma să se hotărască cum se vor împărţi banii în următorii șase ani. Reieşea cumva că unul sau altul ar putea chiar să facă ceva pentru a înclina balanţa în favoarea noastră, pierzându-se din vedere problema principală: oricât de mulţi bani ni s-ar aloca, nu suntem în stare să-i cheltuim. Teoretic, prin graficele publicate zilele acestea, România apare la categoria „beneficiari“ ai fondurilor, în sensul că primim mai mult decât dăm. Practic, sumele totale plătite le depăşesc pe cele încasate efectiv, adică România este un contributor net, chiar dacă involuntar. De ce? Mai întâi, românii care lucrează în autorităţile de management şi, în general, în instituţiile sau companiile care au legătură cu fondurile europene sunt lipsiţi de competenţă. Sigur, pe ici pe colo există şi oameni pregătiţi, dar ei sunt inevitabil sufocaţi de volumul mare de muncă.
Exemplare rămân, dacă reţineţi, numirile politice de genul barmaniţei care ajunsese peste noapte şefă la AMPOSDRU. Cred că nici Stephen Hawking n-ar fi în stare să desluşească ultra-stufoasa documentaţie europeană în timpul care se scursese de la absolvirea de către doamna respectivă a unei facultăţi private şi până la numirea într-o funcţie cu câteva miliarde de euro în vârful pixului. Dar chiar şi cei mai silitori funcţionari români au dificultăţi. Superbirocraţia europeană, de competentă ce este, produce nişte ghiduri de finanţare şi nişte seturi de reguli aproape incomprehensibile. Costurile salarile ale celor peste 50.000 de angajaţi ai UE sunt de 63 miliarde de euro pentr