Nu sînt, recunosc, în mod real pasionată de cărţile de aventuri. Nu sînt neapărat genul care ţine să urmărească cu sufletul la gură ce se întîmplă mai departe.
Şi totuşi, din cînd în cînd, citesc şi asemenea cărţi. Harta timpului, de Félix J. Palma (Editura Trei, 2008, traducere de Ana-Maria Tamaş), e aproape un astfel de exemplu (de fapt, e şi un roman de dragoste combinat cu SF...).
La început, am fost de-a dreptul încîntată de roman; pe parcurs, i-am descoperit întorsături neaşteptate, care te făceau să te întrebi dacă e unul istoric, un tratat pseudoştiinţific sau filozofic; sau un fel de istorie literară (a literaturii SF) pusă în scenă...
DE ACELASI AUTOR Listă de cadouri Mica doză de transcendent (Alte) filme de Crăciun Decembrie timpuriu Mi s-a părut o carte interesantă, deşi inegală. Şi aproape de dedicaţia autorului: „Pentru Sonia, căci există romane care nu se termină niciodată“. Pentru că Harta timpului pare, de la un punct încolo, că nu se mai termină niciodată... Sau că după fiecare sfîrşit apare un altul posibil.
Poate tocmai de aceea romanul lui Félix J. Palma se cheamă Harta timpului: bănuiesc că structura lui îmbîrligată, cu personaje şi metapersonaje, realităţi... reale şi aparente, divagaţii pseudoştiinţifice structurează scriitura ca un exemplu de o asemenea hartă.
Prima parte a romanului, cea mai... clasică, poate, a fost cel mai mult pe gustul meu. Şi din pricina poveştii (un tînăr de familie bună se îndrăgosteşte de o prostituată în vremea lui Jack Spintecătorul). Dar şi datorită comparaţiilor numeroase, neaşteptate, ludice şi profunde în care aceasta abundă. Iată cîteva exemple: „Le-ar fi putut spune cum e iubirea pe dinăuntru, fiindcă el o desfăcuse ca pe un fruct, o deschisese ca pe un ceas ca să cerceteze mecanismul ce-i dădea viaţă, piesele ce făceau ca limbile ceasului să macine timpul“; „Moartea în si
