În ziua în care trebuia să aibă loc Festivalul ghioceilor ninsese la Stockholm, dis-de-dimineaţă.

Mă trezisem brusc, neliniştită; auzisem un zgomot de cărţi căzând. În realitate fusese numai un foşnet, un fâşâit uşor dinspre fereastră, un sunet, un clinchet, poate un ton, resturi ale unui dangăt profund din prima literă a alfabetului. Mă trezisem cu un A în gură. Mă ridicasem repede din pat făcând doi paşi exact lângă fereastra prin care obişnuiesc să fixez teiul şi cuiburile pline de coţofene. Totul fusese acoperit de alb - ninsese toată noaptea cu acea zăpadă numită în satul mamei "zăpada mieilor", un fel de zăpadă, poate ultima, amintind ţăranilor de prima blăniţă a mieilor.

Resturile estompate ale unui vis îmi rămăseseră vii în memorie, în ele o vedeam ca prin aburi pe Maicamare îmbrăcată în zăpadă, ca zeitate a iernii, cu multe blănuri, una peste alta, în dezordine. La un moment dat ea începuse să se dezbrace sau poate viscolul stârnit brusc îi smulgea blănurile de pe ea. Până la urmă rămăsese goală puşcă, cu pielea ridată ca o pungă de hârtie din care se supsese tot aerul. Numai părul care-i acoperea "ruşinea" arăta proaspăt ca mătasea porumbului înainte de a fi cules.

N-o visasem niciodată pe Maicamare goală şi destul de rar atmosfera iernii geroase, cu bulgări de zăpadă care se aruncau parcă singuri în mine. Azi noapte fusese o excepţie - simţeam încă zăpada pe faţă, gustul ei sălciu în gură, gust de carne albă de langustă. Îmi frecam obrajii cu zăpadă, muşcând din când în când dintr-o sferă mică în care zăpada se transformase brusc în gheaţă.

Dar zăpada care căzuse azi noapte în afara ferestrelor era altfel decât cea din amintirea visului meu.

Era "zăpada mieilor", proaspătă, făcută din mici cristale sfărâmate, parcă boabe mici de rouă îngheţate, cristale neţinându-se ferm pe lucruri sau pe resturil