După ce a aflat de grozăviile petrecute la Timişoara, un tânăr de nici 30 de ani se întreba: "De ce toţi care puteau face ceva au stat cu mâinile în sân? Poate de frică. Doamne, cum poţi să tragi în oameni, în femei, în copii?! Să fie judecaţi şi condamnaţi toţi, începând cu comandantul suprem şi terminând cu ultimul soldat care a tras". Au fost ultimele cuvinte scrise în jurnal de către eroul Vinerian Bădoi pe 20 decembrie 1989. Nu a mai trăit decât o zi.
Pe soţia eroului-martir Vinerian Bădoi am întâlnit-o la cimitir, unde îi e îngropat bărbatul. Îşi aminteşte cu linişte de acele zile, de acel an. Când vorbeşte de soţul ei, ochii i se însufleţesc de parcă l-ar învia de fiecare dată când îl pomeneşte. Numai la gândul că fiica ei a crescut fără tată se luptă cu lacrimile. "Vinerian era un om iubit. Mergeam la munte când aveam zile libere, era şi ghid montan. Îi plăcea să pună muzică la petreceri. Lucra la ICAP, actuala ApaNova, ca mecanic." Ar fi vrut să urmeze Facultatea de Filosofie, dar greutăţile din ce în ce mai mari nu i-au dat răgaz. În sufletul lui, Vinerian era măcinat de tot mai multe dezamăgiri şi visa să plece într-o bună zi în America. "Era bun sportiv şi se gândea că va putea trece Dunărea înot şi să-şi împlinească visul", îşi aminteşte cu duioşie soţia.
Bărbatului i se părea o mare nedreptate faptul că, fiind din provincie, nu avea dreptul la locuinţă în Bucureşti şi nici dreptul la raţie. "I-a scris de multe ori lui Ceauşescu, ţin minte că în una dintre scrisori îl întreba: «De ce oamenii care nu sunt din Bucureşti sunt furaţi de dreptul de a avea o casă, când însuşi tovarăşul nu e din capitală?» I-am zis să nu trimită scrisoarea aceea că ne bagă pe toţi la puşcărie, dar tot a trimis-o. Nu putea să nu facă ceva". Femeia îşi aminteşte că în acel an frustrările erau din ce în ce mai mari, se simţea o tensiune în oameni. Vinerian er
