Respins în 1903, dramaturgul german este desemnat pentru premiu. După moartea lui C. D. Af Wirsen, Karlfeld devine noul secretar al Academiei şi Comitetul Nobel dă dovadă de o mai mare deschidere în criteriile alegerii premiatului. Anul 1912 este semnificativ. Respingerea fusese motivată cu argumente drastice: „naturalism cras“, „simbolism de spital“, după cum scrie Kjiel Espmarc în volumul „Un secol cu Nobel“.
De data aceasta, percepţia se schimbă. Piesele lui de teatru se remarcă „printr-o forţă miraculoasă“, sunt „pline de cea mai rafinată poezie“. În consecinţă, premiul i se acordă „mai cu seamă pentru activitatea sa bogată, multilaterală, excelentă în domeniul creaţiei dramatice“.
Gerhart Hauptmann s-a născut la 15 noiembrie 1862 într-un orăşel din Silezia. Era fiul unui hotelier şi, după
cursurile şcolii în localitatea natală, a fost trimis la Breslau să facă studii de agricultură. Aspiraţiile sale erau însă diferite. Se înscrie la şcoala de artă, cu intenţia de a deveni sculptor.
O mare parte a anilor 1883 şi 1884 o petrece în Italia. În 1855 se căsătoreşte şi se stabileşte la Berlin, dedicându-se exclusiv literaturii. Se remarcă repede ca unul dintre principalii reprezentanţi ai teatrului modern.
Naturalism, omantism şi legendă
Prima dramă scrisă de el, „Înainte de răsăritul soarelui“ (1889), este considerată punctul de plecare al naturalismului în literatura germană, şocând prin realismul ei la prima reprezentaţie de la Freiei Buhne din Berlin.
Primele creaţii lasă să se vadă influenţa lui Henrik Ibsen. Creaţia care îi aduce consacrarea este însă „Ţesătorii“ (1892), inspirată din revolta muncitorilor din Silezia. Subiectele pieselor sunt luate, de cele mai multe ori, din viaţa oamenilor obişnuiţi.
Către 1894, Hauptmann se îndepărtează de curentul natura
