Nu mi se pare inutila o intrebare, pe care o pun adesea, fara a gasi nicaieri raspuns: oare de ce nu citesc copiii si tinerii de azi? In familiile de invatatori de pe vremuri, bibliotecile erau reduse, se margineau la manuale, carti metodice, enciclopedii, dictionare, brosuri de popularizare, indeosebi de agricultura sau sfaturi practice, si, desigur, literatura nationala, clasicii. Tatal meu, om cu aplicatii practice, adept al doctrinei Haret, facuse, in adolescenta, si o scoala profesionala de stolerie la Trusesti, isi construise singur un dulap de biblioteca, cu geamuri, rezistent, incapator pentru ce aveau ei. Acest dulap de biblioteca de invatatori de sat mai exista si acum in casa surorii mele de la Ungureni. Invatatorii erau indrumatori ai satului, isi luau in serios rolul de formatori sociali, dar nu credeau ca e de datoria lor sa transforme in cititori de romane puii de tarani. Nici pe copiii lor, crescuti dupa aceleasi principii, viitori invatatori sau profesori. Parintii mei citeau rar romane si nu-mi puteau indruma lecturile, atunci cind au descoperit in mine un cititor. Dar mi-au lasat libertatea sa citesc, fara a-mi neglija scoala si responsabilitatile; numai sa aleg ce e bun. N-aveam cum alege, citeam ce gaseam, de la Dox-urile din pod de la mos Costica pina la clasicii rusi, care incepusera sa fie tradusi dupa anii 50 si se gaseau chiar in bibliotecile caminelor culturale din sate. Cum tata era si director de camin cultural, aveam pe mina biblioteca. Asa am ajuns sa citesc clasicii rusi si scriitorii francezi agreati de regim, inainte de cartile de baza ale literaturii romane. Desigur, se traducea si literatura sovietica, „noii clasici", Polevoi, Fadeev, „Fericirea" de Pavlenko, Kaverin cu cei doi capitani, Gaidar cu Timur si detasamentul lui, cartile copilariei fericite, cu Vasioc Trubaciov si tovarasii sai, Vitea Maleev la scoala si acasa; romanele