Inceputurile activitatii artistice a maestrului Vladimir Zamfirescu nu difera mult de cele ale altor artisti. Dovada ca, de obicei, talentul sau, daca vreti, harul - in cazul lui e mai potrivit acest termen - nu se lasa mai niciodata usor descoperit, fara ajutoare pe care le interpretam abia tarziu ca pronii ceresti. Pentru maestrul Zamfirescu acestea au fost biserica si... Corneliu Baba, un sir de intamplari care pregateau aparitia unui mare artist roman. (Marcela Gheorghiu)
Un hobby din care a trait o familie
Desi nu am fost un copil precoce, inca de la o varsta frageda am fost atras de desen si pictura, initial, printr-o imprejurare care, la prima vedere, ar putea parea stranie. Primele mele contacte cu arta picturii au avut loc prin intermediul tatalui meu. Din nenorocire pentru dezvoltarea mea ulterioara, cele petrecute in acei ani cu parintele meu aveau sa se rasfranga si asupra mea, tata avand un dosar politic destul de prost, in ciuda faptului ca nu facuse niciodata politica. Fusese directorul unei mari rafinarii la Ploiesti, functie pe care, imediat dupa razboi, a trebuit s-o paraseasca, vazandu-se obligat sa renunte si la profesia de inginer chimist petrolist. In consecinta parintele meu nu putea face parte din categoria celor agreati de putere pe vremea aceea. A fost amenintat, urmarit, chiar cu riscul vietii, si vreme de sapte ani nu a avut serviciu. Eu si fratele meu, mai mare cu doi ani decat mine, eram in liceu. Pentru mine a fost foarte greu. Am terminat liceul in 1954, asa ca oricine isi poate da seama ce vremuri grele am prins. Ca sa-si poata intretine familia, tata picta. Facea pictura mica, de sevalet - portrete, naturi statice, peisaje -, lucrari fara mari pretentii, pe care insa le vindea prin oras, pe la prieteni si cunoscuti. Am reusit in felul acesta sa supravietuim o buna perioada de timp, de pe urma tablourilor tatei.
