Cosana – numai dac, de femeie cu părul de aur... N-ai să-l mai întâlneşti nicăieri în ţară. Din el derivă şi numele Cosânzenei, zâna cu părul de aur. La Lelese, în Ţinutul Pădurenilor, erau o dată multe Cosane pe lume. Acum mai e numai una. Tanti Cosana, care, cu glasul ei minunat, duce mai departe tradiţia deprinsă de la tatăl ei, meşterul de colinde...
Există câteva locuri în ţară în care dacii n-au fost înfrânţi. Stindardul lupului încă flutură în zilele de iarnă, iar vântul duce şuierul lui până departe. Acesta e sentimentul pe care-l ai când ajungi în Ţinutul Pădurenilor. Satele n-au legătură unele cu altele, drumurile pleacă toate din calea principală de acces, în aşa fel încât toate distanţele trebuie măsurate la dublu. S-au păstrat în satele astea, conservate de izolarea naturală, obiceiuri şi credinţe vechi precreştine, dar şi o sumă de obiceiuri creştine nealterate de la începuturile lor pe aceste meleaguri. Bătrâna cu nume dac din Lelese, tanti Cosana Vinca, fiica meşterului de colinde care iniţia odinioară – să tot fie o juma’ de secol de-atunci – cetele de colindători, vorbeşte grăbit, rostogolind cuvintele, ca un râu de munte peste pietre rotunde, dar cântă cristalin ca un izvor abia început. I-am ascultat şi noi cântul şi colinda, într-o seară de iarnă...
„Ştiţi voi, sfinţi, voi ştiţiuuu.../ De ce ne ispitiţiu,/ Dă-i Domnului, Doamne!/ Şi ne ispitiţiu,/ Voi mai bine ştiţiu.../ Ne duceam pe cărare/ Cărare, cărare, pe-o rază de soare/ Dă-i Domnului, Doamne!/ La lină fântână/ Cu apă sălcină/ Dă-i Domnului, Doamne!/ Ca să odihnimu/ Şi să gustărimu/ Cum ne odihneamu/ Cu Domnu’ vorbeamu/ Dă-i Domnului, Doamne!/ Atunci acei păgâni pe noi ne-nconjoară/Pe noi ne-nconjoară, pe Domnul legară/ Dă-i Domnului, Doamne!/ Îl legară, îl luară şi mi şi-l duseră/ La Crucea lui Pilatu,/ La crucea de bradu/ Dă-i Domnului, Doamne!/ Şi mi-l judecară,/ La