În ultimul timp, mă simt foarte ataşat de George Orwell şi de Arthur Koestler. Este un sentiment pe cît de cald, pe atît de straniu, pentru că nu împărtăşesc deloc convingerile lor. Sursa: CODRIN PRISECARU
Spre deosebire de Orwell, nu sînt deloc sceptic în raport cu creştinismul şi nici nu mă simt atras de opţiunile "tory-anarhiste", idealist-egalitare, sindicalist-socialiste. Spre deosebire de Koestler, nu caut frenetic perfecţiunea şi, cu atît mai puţin, nu mă aştept să o găsesc în ideologii. Nici ca unul, nici ca celălalt, nu sînt un om de stînga. Şi totuşi, mă simt atît de aproape de ei! Sînt ca fraţii mei. Fraţii mei vitregi, totuşi.
Experienţa cuiva care a intrat în partid (oricare ar fi el) din convingere şi a abandonat partidul din aceeaşi convingere îmi este nu doar familiară, ci de-a dreptul dragă. Este un fel de limpezire de sine. Întîi, este o intrare voluptuoasă într-un tunel crezînd că tunelul te duce spre locul dorit. Apoi, în tunel fiind, alături de tovarăşii de drum, îţi dai seama că ceea ce împinge grupul înainte nu e o credinţă într-un ideal, ci, dimpotrivă, un fel de instinct colectiv de cîrtiţe, iar la lumina de la capătul tunelului e o iluzie pentru că, de fapt, tunelul nu are capăt. Iei orbirea drept lumină.
Curînd, îţi dai seama că tunelul nu duce nicăieri, că e un tunel infinit, şi că rişti să rămîi în el pentru totdeauna. Te opreşti şi încerci să găseşti explicaţii printre tovarăşi. E inutil, nimeni dintre cei din tunel nu înţelege ce spui. Atunci, găseşti puterea să te abaţi, găseşti o cale în afară şi ieşi, din nou, în lumea reală, printre oameni normali, aşa cum sînt ei, buni sau răi, proşti sau deştepţi, sfinţi sau ticăloşi. Bucuria regăsirii lumii reale este imensă. Intrarea şi ieşirea din tunel sînt, împreună,o experienţă totală. Ieşirea fără intrare e logic imposibilă. Intrarea fără ieşire este o tragedie
