Spectacolul lui Liviu Ciulei era de o frumusete si o plasticitate rara. Si, inainte de toate, era de o simplitate minunata, acea simplitate care se obtine cu multa munca. Prin 1992 sau 1993, am vazut pe scena din Gradina Icoanei a teatrului Bulandra din Bucuresti spectacolul cu piesa „Visul unei nopti de vara", de W. Shakespeare, in regia lui Liviu Ciulei. A fost pentru mine o revelatie. Iubeam teatrul, in plus, avusesem, ca secretar literar la Teatrul National din Iasi, o strinsa legatura cu lumea lui, deci citisem timp de citiva ani multe piese si vizionasem multe spectacole, de toate calibrele (nu e cazul sa detaliez, o voi face altadata). Si spectacolul lui Ciulei l-am vazut intr-un context specific: era un festival national si m-am dus citeva seri la rind in diverse teatre bucurestene, sa vad alte si alte spectacole, din care, din pacate, imi mai amintesc acum, in afara de „Visul...", doar „Ubu Rex cu scene din Macbeth", in regia lui Silviu Purcarete (Teatrul National din Craiova); un spectacol de Catalina Buzoianu la Teatrul Mic (cred ca „Regasire", de Luigi Pirandello, cu Valeria Seciu si Florin Piersic jr.) si „Hamlet", cu Ion Caramitru, in regia lui Alexandru Tocilescu - pe cel din urma nu sint insa foarte sigura ca l-am vazut atunci si nu mai devreme, montarea era mai veche. Toate erau considerate de exceptie (in treacat fie spus, eu nu prea am gustat „Ubu Rex...", mea culpa!) si, cu adevarat, nu se puteau contesta cu nici un chip calitatea lor artistica, uriasa lor investitie artistica: jucau in ele actori de calibru, erau montate de regizori foarte mari, te puneau pe ginduri. Si totusi, nici unul dintre aceste spectacole, din festivalul amintit, sau vazute de-a lungul timpului, nu m-a... clarificat cum m-a clarificat spectacolul lui Ciulei. Abia gindindu-ma la el, mult dupa caderea cortinei, mi-am dat seama ce asteptam eu, cu adevarat, de la un spectacol