Îl văd pe stradă, la serviciu, în maşină sau, pur şi simplu, plimbîndu-şi copiii sau nepoţii prin parc. Îl cunosc bine pentru că am trăit mereu alături de el, împreună cu el. Este născut „la ţară“ şi se laudă acum cu asta ori de cîte ori vine vorba despre originile sale, mai ales de cînd a auzit el de unul care a zis că veşnicia s-a născut la sat. Nu a reuşit să deprindă nimic din educaţia, bunul-simţ şi, în general, din reperele existenţiale formidabile ale civilizaţiei noastre de tip rural. A uitat repede de unde vine şi dacă cineva îl întreba, în tinereţe, „de unde eşti?“, spunea repede numele unui cartier sau al unei străzi, de regulă cu nume de floare. „Stau pe Strada Trandafirului, în blocul 17, ştiţi, ăla turn dat în folosinţă de curînd.“ „A, da?“ – îi răspundea interlocutorul său, uimit de neputinţa insului de a înţelege o întrebare atît de simplă.

După fuga sa de acasă nu şi-a mai vizitat părinţii, considerîndu-i „înapoiaţi“. În general, nu-i place să-şi amintească de prima sa copilărie. Asta pentru că doamna învăţătoare îl bătea prea des, considerîndu-l a fi cam „retardat“. De fapt, el nu era vinovat. Pur şi simplu nu înţelegea nimic din mulţimea de semne care-i erau înşiruite pe tablă. Cînd mama sa îl admonesta îngrijorată: „Măi, mamă, ce-o să faci mă tu, că nu eşti bun de nimic?“, tatăl său îi lua apărarea spunînd, pe un ton calm, uşor pierdut de atîta muncă şi fum de ţigară: „Lasă-l, nevastă, o avea şi el un Dumnezeu“. Nici colegii nu-l prea băgau în seamă. Echipa de fotbal a clasei se făcea mereu fără el. Fetele îl evitau, fugind de privirea sa piezişă.

Viitorului ştab nu-i plăcea cartea, dar nu-i plăcea nici munca. Din această cauză trăia într-un ocean de frustrări. Toată lumea îl supăra şi el s-a gîndit, atunci, că va trebui să se răzbune pe toată lumea, arătîndu-le ce „mare“ o să ajungă. Şi azi, om bătrîn fiind, îşi aminteşte cît de ră