Intrat pe scena istoriei pe 25 decembrie 1989, magistratul Dan Voinea iese astăzi din distribuţie, într-un mod mai puţin onorabil: acuzat de incompetenţă, de utilizarea defectuasă a resurselor umane şi materiale, este trecut în „rezerva” pensiei pe care şi-o va putea încasa liniştit (o pensie specială, evident) câte zile va mai avea. Povestea sa este una desprinsă din registrul de existenţe atipice ce au fost hărăzite unora dintre cei care s-au aflat la locul nepotrivit în momentul potrivit. Şansa lui Voinea a fost să fie primul găsit de echipa însărcinată cu organizarea procesului cuplului dictatorial, interceptat în timpul fugii de pe acoperişul CC-ului spre nicăieri.

Cum cuvântul de ordine era că atâta vreme cât Ceauşescu este în viaţă, securiştii fideli lui (alţii decât cei care îl lăsaseră baltă înaintea altora), echipaţi în salopetele negre de terorişti, vor trage din orice poziţie făcând ravagii în populaţia civilă şi în noile autorităţi democratice. Luat pe sus (la propriu), maiorul Voinea s-a trezit în sala improvizată de tribunal de la unitatea militară din Târgovişte, având rolul de a prezenta rechizitoriul împotriva celor care până doar cu câteva zile în urmă îi fuseseră şefi supremi. Cum, însă, în armată, ordinele nu se discută, ci se execută, maiorul Voinea şi-a făcut datoria trasată de ministrul său, cel care făcea avioane de hârtie în timpul dezbaterilor. Le-a pus în cârca odiosului şi a sinistrei tot ce auzise în ultimele zile. Pentru magistratul comunist Voinea nu era un efort prea mare: aşa lucra, de obicei, procuratura. Nu se încurca cu probe, martori şi alte mărunţişuri. În cel mai pur stil proletar, procurorul în pulovăr a înşirat tot ce avea - de la genocid până la sabotarea economiei naţionale. Această pledoarie, soldată cu o sentinţă executată pe loc, avea să dăinuie în memoria sa profesională: 10-15 ani mai târziu avea să-l învinuiasc