Cu câtva timp în urmă am scris în această pagină despre două probabile modificări ale legislaţiei electorale - comasarea alegerilor şi alegerea parlamentarilor prin vot majoritar într‑un singur tur - care păreau să fie pe placul majorităţii partidelor. Am expus atunci argumentele îm-potriva comasării, care între timp nici nu mai este agreată de toate partidele (USL a devenit adversara acestei idei). Pentru că votul majoritar într‑un singur tur pare acum să se îndrepte spre legiferare (pe cale normală sau prin asumarea răspunderii), îmi voi expune mai jos motivele pentru care nu sunt de acord cu acesta.
Există, desigur, argumente care pledează pentru acest sistem. Primul este că e extrem de simplu şi fără ascunzişuri - nu există redistribuiri, formule matematice de neînţeles, nu produce aberaţii de genul „deputat UDMR de Tulcea" sau „deputat ales cu 46 de voturi"; practic, la încheierea centralizării voturilor dintr-un colegiu se cunoaş-te deputatul ales. Apoi, reducându-se la un singur tur, se fac economii. În sfârşit, ar stimula pătrunderea în Parlament a unor personalităţi marcante în plan local. Ar mai fi şi argumentul că „aşa e în Statele Unite şi în Marea Britanie", dar trec peste el, căci de fapt funcţionează numai în aceste două ţări, fiind şi acolo intens criticat.
Principalul defect al scrutinului majoritar într‑un singur tur derivă din principiul „câştigătorul ia totul". Cu alte cuvinte, dacă un candidat se situează pe primul loc, fiind votat de, să zicem, 30% din alegători, restul de 70% din electorat nu este reprezentat în Legislativ. La limită, dacă situa-ţia se reproduce în toate colegiile, este posibil ca un partid susţinut de 30% din votanţi să deţină toate mandatele din Parlament. Asta ar aduce mai multă eficacitate în legiferare, dar nu mai multă democraţie. Rostul Parlamentului este ca în el să se regăseas-că, în proporţii diferite,