În general, vacanţele şi lecturile serioase nu se împacă bine. Există chiar şi expresia "carte de vacanţă", cu referire la romanele uşoare, cele care se citesc repede şi se uită şi mai repede, cărţile care îţi "odihnesc" creierul şi îţi destind neuronii. Cu riscul de a-i deranja pe cei care promovează conceptul, cred că vacanţele sînt ocaziile cele mai bune pentru a citi lucruri serioase. Este ceea ce îmi propun la începutul fiecărui concediu: să recitesc Faulkner, să atac Jurnalul unui seducător de Kierkegaard (îmi place titlul!) sau să răsfoiesc pasajele cele mai interesante din Democraţia în America a lui Tocqueville. De obicei nu fac nimic din ce mi-am propus, ci citesc reviste şi cărţi de John le Carré.

Nici vacanţa de Crăciun nu a făcut excepţie, într-o oarecare măsură. Volumele din Faulkner sînt neatinse, iar Tocqueville a rămas cu praful pe el. Lecturile au avut însă un fir comun: din întîmplare sau nu, multe dintre ele au avut legătură cu România şi cu cei care o locuiesc. Totul a început în a doua zi de Crăciun cînd un prieten mi-a împrumutat o carte apărută la Nemira acum cîţiva ani. E vorba despre Firea românilor, o culegere de texte îngrijită de Daniel Barbu, cu opinii ale unor călători străini despre români. Mărturiile încep la 1500 şi se termină în secolul al XIX-lea. Am citit rîndurile nu fără o oarecare surprindere, pentru că există o diferenţă între imaginea din manuale ("românul are şapte vieţi", "s-a născut poet", e "ospitalier") şi cea pe care o proiectăm sau, mă rog, o proiectam acum cîteva sute de ani. Astfel, mulţi ne văd cam leneşi şi hoţi. "Pămîntul lor e atît de roditor, încît îi face pe ţărani lăsători" - spunea un veneţian pe la 1600, în timp ce un ceh, cîteva zeci de ani mai tîrziu, avea aceleaşi cuvinte: "...pămîntul Ţării Româneşti e atît de roditor, încît locuitorii nu au nevoie să îşi dea multă osteneală pentru a-l cultiva