Desi teatrul romanesc e condus, se stie, de regizori, desi, prin urmare, ei dicteaza modele si impun modelele, preocuparea de capatai a tuturor celor ce traiesc si muncesc pe scena - inclusiv a regizorilor - este descoperirea de autori. Mai exact, de piese. Pe cat se poate, bune; pe cat se poate, apte sa lase loc de manifestare "creativitatii" artistilor; pe cat se poate, noi sau, macar, foarte putin jucate. Dupa cum se vede, criteriile carora trebuie sa le raspunda o piesa pentru a ajunge in fata spectatorilor sunt multe si deloc lesne de intrunit.
Astfel incat nu e cazul sa se mai mire nimeni ca, in ciuda numarului urias de texte pentru scena aflate in circulatie in lume, teatrele (si nu doar cele din Romania) ii "ataca" in continuare, cu indarjire, pe Shakespeare, pe Moliere, pe Cehov si pe colegii dramaturgi de calibru asemanator: daca nu sunt noi, piesele lor au, macar (!), avantajul de a fi posesoare ale tuturor celorlalte calitati. In aceste conditii, aproape ca nu-ti vine a crede cate mazgaleli stupide razbat, totusi, spre luminile rampei - si cati bani buni, spre buzunarele producatorilor de maculatura.
In ultima vreme - cu, fireste, inevitabilele exceptii -, teatrele noastre par sa-si fi ridicat insa nivelul pretentiilor; parca nu am mai intalnit in repertorii atatea titluri "de umplutura" si, parca, trufandalele literare ne-au fost servite, in general, cu garnituri explicative perfect comestibile: in lipsa genialitatii (ehei!), atribute precum interesant, promitator, surprinzator pot functiona destul de bine. Este cazul a doua relativ recente premiere ale unor teatre bucurestene - si premiere pe tara, totodata. Printr-o bizara coincidenta, piesele dateaza cam din aceeasi epoca (anii 1980) si apartin unor dramaturgi cu biografie subtil asemanatoare.
Prima premiera, in ordine cronologica, s-a petrecut la Teatrul de Comedie: Inmorm
