Revazindu-mi, intr-o clipita, filmul vietii, m-am bifat, satisfacut, printre cei care n-au avut aroganta de a privi - pe cineva care nu merita - de sus. In toamna lui 2006, o stire-bomba a facut inconjurul lumii (literare): Gabriel Garcia Marquez, celebrul autor al "Veacului de singuratate", laureat al Premiului Nobel si, dincolo de asta, un personaj notoriu, a anuntat ca, din motive de sanatate (un cancer limfatic) se retrage din viata publica. Dar nu atit aceasta veste a facut senzatie cit, mai ales, scrisoarea de adio, adresata prietenilor, cititorilor si admiratorilor de pretutindeni, ce a insotit anuntul. Un publicist francez, Adrian Irvin Rozai, isi plasa comentariul la Scrisoaresub titlul patetic pe care i l-am imprumutat mai sus. Scrisoarea- ni se spune - a circulat mai intii din mina-n mina, spre a ajunge mai apoi in presa si a cunoaste o difuziune - si consacrare - mondiala prin internet. In ceea ce ma priveste, la vremea aceea neavind acces la internet, habar n-aveam de continutul scrisorii si de reactiile cititorilor / comentatorilor. E posibil ca Scrisoareasi comentariile aferente sa fi aparut si in media romaneasca, dar nu mi-au cazut la indemina. Un timp am suferit in tacere de aceasta frustrare, apoi m-am luat cu alte cele si mi-a trecut. Mai bine. Acu', fiind si eu internaut, tocmai am primit, artistic ilustrata cu imagini din Paris, scrisoarea pierduta. Va marturisesc sincer ca am citit-o cu acea curiozitate - cam vicioasa - cu care, in urma cu vreo zece ani am parcurs epistolarul inedit Eminescu-Veronica. Deosebirea e doar de adresabilitate: cei doi bieti indragostiti, din final de secol XIX, isi spun doar lor insile povestea (ca dovada - scrisorile au fost editate abia peste un veac), pe cind magicianul prozei secolului XX se adreseaza intregului mapamond. Sa citim: "Daca pentru moment Dumnezeu ar putea uita ca sint o papusa de cirpa si mi-ar da d