Într-o evaluare preliminară, de ordin descriptiv, expoziţia lui Camilian Demetrescu îşi sprijină discursul pe trei mari compartimente: sculptură, grafică şi tapiserie, iar în ceea ce priveşte perspectiva morală, ea se fundamentează pe două tipuri de atitudine: unul negativ, care priveşte deopotrivă agresiunea comunismului din Est şi agresiunea pragmatismului liberal din Occident, şi unul afirmativ, care identifică aspiraţia religioasă, dar numai în varianta ei creştină, ca unică raţiune a vieţii, în general, şi a formei artistice, în particular. în vreme ce materialele, tehnicile şi genurile au şi ele un rol destul de exact în construcţia discursului - lemnul este, concomitent, neutru şi mobilizat explicit în afirmarea sacralităţii, grafica, prevalent protestatară şi angajată politic, iar tapiseria exclusiv religioasă - , structurarea subtilă a expoziţiei se face într-un singur sens: apropierea de Dumnezeu şi eliberarea prin credinţă ( care nu este acelaşi lucru cu banala experienţă democratică şi cu recuperarea libertăţilor politice şi civice). Dacă prin enunţ, dar şi prin susţinere ulterioară la nivelul retoricii, acest scenariu moral şi spiritual este impecabil, discursul plastic nemijlocit, concepţia şi articularea formelor artistice, constituie un capitol separat care se leagă de un set mult mai complex de experienţe morale şi culturale. Cu treizeci de ani în urmă, cînd părăsea România pentru a se stabili în Italia, adică pleca din Răsărit în Occident, Camilian Demeterescu era un artist format. Lucrările sale din acea perioadă, expuse în actuala expoziţie în primele două săli, îl aşezau undeva în descendenţă brîncuşiană, într-o zonă a purismului formal, în vecinătatea lui Arp şi a lui Moore, însă într-o variantă dematerializată şi eterică. Lipsit de orice crispare şi instalat confortabil în spaţiul unui decorativism solar, el reprezenta, cumva, o vi