Ne numărăm printre cei care se duc la concerte şi urmăresc cu atenţie viaţa muzicală românească doar de dragul muzicii. Ne numărăm printre cei, din ce în ce mai puţini, care au apucat să meargă la toate ediţiile Festivalului, fără ca acest fapt în sine să fie un merit. A fost doar simplul joc al întîmplărilor succesive, risipite în timp. Ne numărăm printre cei care iubesc doar muzica, şi nu reprezintă nici MCC, nici UCR, nici MAE sau MAI, nici preşedinţia sau vreo structură a Guvernului, nici multipotentul actual ICR. Nu ţinem morţiş să promovăm muzica, în general, şi pe cea românească, în mod special. Nici să „promovăm“ o mai bună imagine a României pe seama valorilor culturale-muzicale româneşti. Care realmente există, chiar dacă ele diferă de întregul numit „Neam şi Ţară“, care pot arăta şi mai altfel. Pur şi simplu iubim muzica şi încercăm să facem din existenţa ei unul dintre marile miracole ale lumii. Şi ale acestei vieţi, care, să recunoaştem, se poate consuma şi fără muzică, şi fără arte şi fără alte multe lucruri ce ni se par cîteodată indispensabile. Emoţii şi sentimente, uneori, un cont gras în bănci sau funcţii şi putere, alteori. Deseori. Şi muzica, artele, în general, strecurîndu-se printre toate acestea, dînd eventual un sens la ceea ce adeseori ni se pare lipsit de logică. Pace sau război, dragoste sau ura despre care se tot scrie cu mai multă înţelepciune, remarcăm nedumiriţi, decît despre virtuţile sentimentelor gingaşe. Despre ce este vorba? Mărturisim toate acestea cu un anume sentiment de disconfort, pentru că avem senzaţia că muzica (sau artele, cultura în genere) nu mai este doar muzică şi că fenomene laterale parazitează, deseori pînă la grav, actul muzical. Aşa, în sine. Cum muzica nu mai este doar muzică de multă vreme şi a devenit deja altceva. Ce anume? Muzica pură şi „în sine“ – cum, desigur, niciodată nu a fost, acceptăm obiecţia