- Cînd un cîine muşcă un om, asta nu e o ştire, dar cînd un om muşcă un cîine, asta e o ştire, amice! Şi aşa a început nebunia.
Ce înseamnă o presă liberă? Şi, de fapt, a fost vreodată liberă presa? Răspunsul categoric e NU. Priviţi cu atenţie mass-media din jur: în spatele celor mai puternice trusturi de presă se află oligarhi cu puternice interese politice şi financiare, declarate, parţial observabile, sau, din contră, foarte bine ascunse. Dar ele există. Constatarea ţine de bunul-simţ sau de cercetarea atentă a structurii acţionariatului din majoritatea acestor fabrici media care se ocupă de colectarea, editarea şi difuzarea ştirilor. În ţările cu democraţii avansate, SUA spre exemplu, unele trusturi media au ajuns la concluzia că e onest, chiar dacă mai puţin profitabil, să-şi declare orientarea ideologică sau susţinerea faţă de anumiţi candidaţi în perioadele electorale, şi chiar şi în afara lor. Spre deosebire de ceea ce se întîmplă de ani buni în România, în SUA, Marea Britanie sau Franţa, publicul ştie de o lungă perioadă de timp care dintre ziarele influente sprijină dreapta sau stînga politică. Conservatorii sau democraţii. Popularii sau social-democraţii. Ceea ce la noi este încă atributul acelei foarte mici părţi a publicului înzestrată cu abilităţi detectivistice, ţine de domeniul evidenţei, în statele menţionate mai sus. Dar, salvarea presei libere nu se face punînd pe frontispiciul ziarului orientarea lui politică. E o dovadă de onestitate faţă de cititor, nicidecum o declaraţie de independenţă editorială. Iar ca să complicăm lucrurile, am putea muta cursorul introspecţiei spre televiziuni. Unde schimbările de acţionariat sînt mult mai frecvente şi, odată cu ele, se modifică, adeseori, şi aşa-numita orientare politică.
Pomeneam mai devreme de oligarhiile politico-financiare din spatele unor trusturi de presă. Avem şansa, în România, de
