Scepticismul mă împiedică să găsesc explicaţii fanteziste unor situaţii... bizare. Acesta e, de altfel, motivul pentru care, atunci când mă încearcă un sentiment de familiaritate cu conţinutul unei reviste abia ieşite din ţipla în care ne-a fost trimisă la redacţie, nu mă gândesc la posibile suprapuneri între mecanismele neuronale ale memoriei de scurtă şi de lungă durată sau la cine ştie ce fenomen paranormal... Nu. Lex parsimoniae. Conjectura recomandabilă, în situaţia dată, ar fi că familiaritatea respectivă are o cauză banală: chiar am văzut textul, într-un alt context. Un altfel de déjà vu. (...) Ca să-l citez pe regretatul profesor Mircea Angelescu, autorul memorabilului articol despre „cele şapte păcate în publicistica ştiinţifică medicală“ („V. m.� Publicitate � nr. 38/2009): „Iată nişte « şmecherii» des întâlnite, dar nu întotdeauna uşor de depistat de către redactor: autorii trimit spre publicare acelaşi articol la mai multe reviste, de specialităţi diferite, rezultând publicări duble (sau triple etc.) (...) Deseori am publicat articole « reciclate» , descoperirea lor ca atare aparţinând ulterior cititorilor. Totul depinde de etica autorilor…“. Este, într-adevăr, un grav faux pas să trimiţi acelaşi text spre publicare mai multor editori. Pentru că gestul ascunde o desconsiderare, nu a redactorilor, ci a cititorilor. Dacă articolul este atât de valoros încât trebuie să fie universal accesibil, există opţiunea comunicatelor şi conferinţelor de presă... (...)

Mai multe detalii în ziarul nostru, Viaţa medicală.

Scepticismul mă împiedică să găsesc explicaţii fanteziste unor situaţii... bizare. Acesta e, de altfel, motivul pentru care, atunci când mă încearcă un sentiment de familiaritate cu conţinutul unei reviste abia ieşite din ţipla în care ne-a fost trimisă la redacţie, nu mă gândesc la posibile suprapuneri între mecanismele neuronale ale memoriei