Într-unul dintre ultimele sale interviuri din acest an Traian Băsescu afirma că a primit o cerere de graţiere din partea generalului Stănculescu, pe care o va studia cu atenţie înainte de a lua o decizie.

Generalul Stănculescu este ultimul deţinut politic din România. El nu a fost condamnat pentru delicte de drept comun. Deci, după 20 de ani de la Revoluţie şi de la instaurarea regimului democratic, în România mai există deţinuţi politici. Unul singur.

Destinul generalului este straniu. A fost unul dintre ofiţerii de elită ai armatei comuniste. A avansat rapid, ajungând în cele mai înalte şi importante funcţii, care făceau din el un interlocutor obişnuit al cuplului de dictatori (încă nu se ştie câtă legendă şi cât adevăr este în replica atribuită “tovarăşei”, la decolarea de pe CC: “Victoraş, ai grijă de copii!”).

La debutul tulburărilor din Decembrie a fost trimis la Timişoara, să coordoneze acţiunile armatei, sub comanda unică de la partid. A simţit că lucrurile merg într-o direcţie nefavorabilă şi s-a degajat punându-şi piciorul în ghips – gest ce putea să-l coste scump în caz că ar fi fost deconspirat de medic. A revenit la Bucureşti la timp pentru a asista la ultimele clipe ale dictaturii şi la sinuciderea lui Milea. Într-un ciudat duet cu Guşă, a preluat, de facto, comanda armatei, la sediul ministerului, unde i-a avut în mână pe proaspeţii emanaţi. Ar fi putut da cu uşurinţă o lovitură de stat militară, perfect justificată de haosul instalat în ţară. N-a făcut-o. A predat, practic, puterea, în mâinile CFSN-ului. A participat la judecata “revoluţionară” a Ceauşeştilor, fiind singurul din complet pe care aceştia îl cunoşteau, calificându-l chiar de “trădător”. A fost organizatorul procesului şi al execuţiei. A făcut parte din primul guvern, dar nu ca titular al Armatei – portofoliu pe care a fost nevoit să-l cedeze “Kaghebistului” Militaru - c