Chiar daca noii ministri desemnati tin capul de afis al acestor zile, nu putem sa trecem cu vederea cei 20 de ani minus o unitate impliniti de la Revolutia din Decembrie 1989. Nu o sa fie vorba aici de vreo evocare seaca sau strident patetica, nici de o atitudine sarcastica fata de traditionalele coroane de flori aduse de puternicii zilei la troita de la Universitate, n-o sa ma refer nici chiar la bietii parinti care, singuri si tot mai umiliti de faptul ca nici acum nu stiu cine le-a omorat copiii, se duc si plang la Cimitirul Eroilor. O sa fie insa vorba de solicitarea unui minimum de decenta fata de toti aceia care, prin riscul asumat la momentul respectiv, au contribuit cu putinul curajului lor la daramarea colosului totalitar. A-i lua in deradere pe acesti oameni nu inseamna doar sa fii un marlan de cea mai joasa speta, ci si un instrument perfid al calomniei.
Se trezesc astfel tot felul de comentatori improvizati care, ca din senin, incep sa vorbeasca sau chiar sa scrie despre ceea ce domniile lor indraznesc sa numeasca "gasca" sau "sleahta" kaghebista. "sleahta" – ingrozitor – ar fi formata tocmai de ziaristii care in urma cu 20 de ani s-au hotarat ca prin mijloacele lor profesionale sa se opuna regimului Ceausescu. Evident, pentru cei mai multi dintre romanii de atunci, acel gest reprezenta o nebunie, nu degeaba NC a si folosit psihiatria ca arma politica. Pentru romanii de acum (unii dintre ei), nebunia nu mai impresioneaza si, in consecinta, deducand dubios – ca doar toti de la o vreme incoace ne-am facut analisti –, trag concluzia ca de fapt nimeni nu si-ar fi riscat viata daca nu ar fi avut asigurata o oarece protectie. si de unde putea veni aceasta, daca nu de la tatuca Gorbaciov? si cum, ca sa-l citam pe Thierry Wolton, dupa Brejnev, urmasii sai au incercat, sub umbrela KGB, sa cosmetizeze comunismul, e clar ca aceia care se stiau aparat
