Să transforme, din nou, marea catedrală creştină Sfânta Sofia (Hagia Sophia) din Istanbul (Constantinopol) - acum muzeu - în moschee.
Se ştie că Imperiul Otoman a avut o perioadă de creştere spectaculoasă încheiată cam odată cu domnia lui Soliman Magnificul (1566); a urmat o perioadă de stagnare de vreo sută de ani. Apoi a venit decăderea (decrementa - cum zicea Cantemir) care s-a prelungit uimitor de mult. Abia Primul Război Mondial a pus capăt acestui imperiu anacronic, denumit de decenii bune „bolnavul Europei”. După ce Europa îl depăşise din toate punctele de vedere - industrial, ştiinţific, militar etc. - după ce unii sultani încercaseră o reformare a lui în spirit modern - în mare parte eşuată - Sultanul a avut şi proasta inspiraţie să se alieze cu Kaizerul Wilhelm al II-lea astfel că la sfârşitul Primului Mare Război Imperiul Otoman s-a făcut bucăţi.
Mai mult decât atât, după încheierea războiului, grecii au pornit propriul lor război încercând să recupereze teritorii ale vechiului Imperiu Bizantin astfel încât turcii erau împinşi spre estul Anatoliei, adică acolo de unde veniseră în secolul al XII-lea.
Erau, de fapt, în pericol să dispară ca stat şi naţiune. Mustafa Kemal - supranumit apoi Atatürk, adică Tatăl Turcilor,- a reuşit miracolul să echilibreze balanţa, să câştige câteva bătălii importante şi să fixeze, în final, graniţele noului stat, Republica Turcia, cele care există şi astăzi.
Dar Mustafa Kemal a mai făcut ceva la fel de important: a europenizat Turcia. Mijloacele pe care le-a utilizat n-au fost deloc blânde, dimpotrivă. Nici n-avea cum altfel pentru că schimbările impuse de el acopereau un spectru foarte larg, de la îmbrăcămintea individului, de la modul de viaţă cotidian etc. până la sistemul de organizare şi conducere a statului. Cea mai mare rezistenţă - cum era de aşteptat - au opus-o ulemalele, adică „
