Românul este o fiinţă ciudată şi greu de înţeles. În primii ani de după decembrie 1989, românul a fost animat de un fel de ură viscerală împotriva Regelui, moşierilor, patronilor şi intelectualilor. Exploatatorii ăştia urma să vină în ţară, din străinătatea pe unde rătăciseră, alungaţi de regimul comunisto-stali-nist, şi să-şi redobândească moşiile, fabricile, casele, proprietăţile. Aşa ne învăţa tovarăşul Iliescu. „Nu ne vindem ţara!“, „Noi muncim, noi nu gândim!“, „Când Iliescu apare, soarele răsare!“, erau lozincile scandate la mitingurile FSN de muncitorii de la IMGB sau de fetele de la APACA, isterizate de „omul fără gât“ şi care nu voiau Kent şi nici valută, ci doar ca Petre Roman să le facă feri-cite. În vreme ce românul îşi vărsa ura împotriva partidelor istorice şi a urmaşilor de chiaburi şi industriaşi interbelici, modelând cu bâta feţele ochelariştilor intelectuali adunaţi în „Zona liberă de comunism“ a Pieţei Universităţii, politrucii ex-PCR şi ex-ofiţerii de Securitate au jefuit economia naţională până au adus-o la starea de ruină. Plebea se juca „de-a socialismul cu faţă umană“, iar politrucii FSN deveneau peste noapte „miliardarii de carton“, nişte capitalişti prosperi şi imuni la orice încercare a Justiţiei de a-i pedepsi pentru faptele penale comise.

După câţiva ani de rătăcire, românul s-a lăsat sedus de o clonă a lui Cuza, adică de domnul profesor universitar, ex-secretar de organizaţie de bază, Constantinescu. În zeci de oraşe ale ţării şi în Capitală, românii au ieşit pe străzi, au dansat, au băut şampanie, s-au bucurat: „Ura! Acum, comunismul a căzut cu adevărat!“. Circula zvonul că vor fi operate arestări în masă, că toată mafia politico-economică formată din politrucii şi securiştii comunişti va fi anihilată. Românul dorea să i se facă dreptate, visa la democraţie şi la capitalism. Însă, luminiţa de la capătul tunelului despre care