Unii scriitori îşi scriu viaţa; alţii, mult mai puţini şi, în fond, idealişti, caraghioşi, rupţi de realitate (care realitate?), dar de fapt mistici, îşi trăiesc scrisul. Poate chiar înainte de a-l aşterne pe hârtie. Aici trebuie ajuns, din acest punct literatura poate mântui, poate transforma o viaţă anostă în destin. Poate imprima, altfel spus, sens.
Am mai comentat în această rubrică, acum vreo lună, o scenă din romanul lui Roberto Bolaño, Detectivii sălbatici. Revin acum, întrucât marea temă a cărţii e una care mă preocupă (să rămân cu picioarele pe pământ, deşi am fost tentat să scriu „obsedează”) de multă vreme: ce este literatura: un set de convenţii, o tradiţie asumată, un discurs bine executat. Şi care este rostul ei? Simpla delectare? Te ajută să fugi din mediocritatea care-ţi inundă, majoritar, viaţa? Sau poate fi mai mult de atât? De ce se scriu şi se citesc, de mii de ani, cărţi, de ce oamenii simt nevoia de aş imagina şi de a se hrăni cu imaginaţia altora? Iată întrebări la care cele aproape 800 de pagini ale epopeii scriitorului mexican încearcă să răspundă. Nu categoric, ci nuanţat.
Pentru Ulise Lima şi Arturo Belano, ca şi pentru celelalte personaje ale romanului lui Bolaño, literatura înseamnă în primul rând viaţă. Nu cred că vreunul dintre ei este un scriitor notabil, în sensul consacrat al termenului. Nu au tipărit cărţi care să fi rupt gura târgului literar. De aici şi oroarea faţă de sistem, faţă de Octavio Paz. Literatura nu e pentru ei o înşiruire de cărţi, stivuite atent în bibliotecă. De aceea, nici Cesárea Tinajero, sufletul şi iniţiatorul grupării avangardiste interbelice, nu scrie decât un „poem” care nu este poem, ci un joc grafic. În schimb trăieşte din plin, trăieşte exemplar, angajându-se în propria existenţă cu un patos aproape nefiresc. Toate personajele duc, de altfel, o viaţă romanescă. În loc să o scrie, îşi trăie