România a trecut prin ani buni de lupte politice crîncene, de tulburări post-revoluţionare, de mineriade şi căderi bruşte de guvern. Orice s-ar spune, astăzi lucrurile sînt mult mai liniştite. Chiar dacă repercusiunile crizei economice mondiale stîrnesc unele îngrijorări sau dacă un preşedinte imprevizibil şi nişte politicieni incorigibili agită din cînd în cînd viaţa politică, epoca marilor frămîntări a trecut. Iar presa, care s-a hrănit ani la rînd din evenimente importante şi ştiri-bombă (cu adevărat), a rămas, încet-încet, fără subiecte.

Dezvăluirile de interes naţional care într-o vreme se ţineau lanţ s-au transformat în can-can-uri. Mari secrete sau decizii politice (de care altădată depindea în bună parte soarta multor oameni) au devenit astăzi nişte jalnice destăinuiri de culise, fără nici un fel de miză. Tonul precipitat şi alarmant al multor prezentatori de ştiri de televiziune (desprins încă din agitaţii ani ’90) e adesea într-o caraghioasă discordanţă cu evenimentele prezentate. Şi pare că s-a pus definitiv semnul egalităţii între ştirea gravă şi faptul divers. Unii jurnalişti care făceau parte dintr-un nucleu al presei de opoziţie (la ceea ce ei numeau adesea regim cripto-comunist) scriu sau vorbesc astăzi cu aceeaşi frenezie despre crime, violuri şi accidente. Alţii au rămas să disece în vechiul mod militant situaţia politică. Caută mereu duşmanul sau vinovatul, parcă fără să observe nuanţele mereu schimbătoare care, în timp, au apărut între alb şi negru. Formaţi ca jurnalişti în vremuri grele, nu sînt adaptabili la o situaţie mai paşnică. Mecanismul de funcţionare a presei e tot mai bine pus la punct (avem deja cîteva televiziuni specializate în ştiri care de mare folos ne-ar fi fost pe cînd nu existau), dar subiectele sînt tot mai firave şi se merge pe căi deja bătute. Nu e deloc de mirare că audienţa scade întruna. Oamenii şi-au pierdut in