După 1989 putem constata că a apărut ori cel puţin a căpătat un sens aparte conceptul literaturii de sertar. Desigur, au existat şi înaintea acestui moment de cotitură scrieri cu caracter discret, sortite unei publicări amînate ori postume, în speţă cele cu un accentuat caracter privat: jurnale, memorii, corespondenţă etc. Dar, într-un context democratic, această intenţionalitate ce le particulariza era firească, emanînd din liberul arbitru al autorului. în schimb, în circumstanţele cenzurii şi ale unidirecţionării ideologic-politice, o sumă de texte se vedeau silite de instanţe din afara conştiinţei auctoriale la o aşteptare nelimitată a dezvăluirii lor publice. în comunism, acest fenomen anormal a căpătat o extensie largă, dată fiind şi durata dureros de lungă de care a avut parte. Cu atît mai gravă a fost anomalia în ţara noastră, cu cît n-a existat supapa acelei mediatizări clandestine care, în alte state ale ,lagărului socialist", a purtat numele (rusesc) de samizdat. Dar între numeroasele răstălmăciri ce s-au ivit în actuala perioadă (după toate aparenţele, nici pe departe încheiată!) de ,tranziţie" sîntem în măsură a le înregistra şi pe cele privitoare la literatura de sertar. Sub egida ei, resimţită ca expiatoare, n-au ezitat a se situa cîţiva autori ultramediatizaţi în anii regimului comunist şi uneori chiar celebratori de frunte ai acestuia, de la Marin Sorescu la impudicul între impudici Adrian Păunescu. Pe de altă parte, condeie defetiste s-au străduit a nega pur şi simplu existenţa unei atari categorii literare, ca şi cum avalanşa de producţii nu doar memorialistice şi jurnaliere, ci cuprinzînd şi texte romaneşti şi eseistice de anvergură, precum cele ale lui Lucian Blaga şi I. D. Sîrbu sau cele ale lui Mircea Vulcănescu sau N. Steinhardt, ar fi fost ori cel puţin ar fi putut fi tipărite în decursul ,epocii de aur"! Vedem aici un negaţionism în rapo