A arbitrat primul meci după ce s-a echipat printre tauri de prăsilă. A luat bătaie de la mineri până şi-a plâns de milă. Sursa: RĂZVAN VĂLCĂNEANȚU
La zece dimineaţa, stă strategic pe terasa cafenelei de fiţe de lângă blocul său. 90 de minute, cât a durat întâlnirea, fix cât un meci de fotbal, omul era să-şi sucească gâtul de câteva ori sau să dea în strabism. La vederea unei femei, cât de cât nubilă, pupila i se micşora de parcă îi dispărea vederea periferică şi culoarul optic i se îngusta. Uitătura specifică unui "prădător". E cunoscută aplecarea sa către frumos. Bărbatul, ajuns la vârsta înțelepciunii, are atenţie distributivă. O face să gângurească pe chelneriţa care îl serveşte, în timp ce zugrăveşte fragmente din istoria recentă a fotbalului românesc. Are prieteni şi duşmani printre nume grele. Pe lângă comentatul meciurilor, post-coitum, mai are un hobby, specific vârstei: grădinăritul. Îi plac trandafirii şi se jură că nu s-a vopsit niciodată. Ion Crăciunescu, marele nostru arbitru FIFA în "retragere", la 61 de ani, încă poate.
"Aş fi rămas un cârnăţar!"
E îmbrăcat cu un tricou alb cu dungi roşii, orizontale. "A, nu! N-am fost dinamovist! Io am ţinut cu «Universitatea» şi, mai nou, cu Chindia", se leapădă de "câini" Crăciunescu, fără să-şi uite dragostea tinereţii, dar şi să promoveze amorul bătrâneţii.
Sexagenarul a debutat la Lugoj, fundaş dreapta. Apoi, s-a dus în oraşul său de suflet, Râmnicu Vâlcea, unde, cu Chimia, a luat Cupa României, în ’73. A plecat la Craiova, unde a fost mijlocaş. N-a făcut mare brânză ca fotbalist. "Eram muncitor şi ambiţios! Am fost o promisiune...", se regretă Crăciunescu pe sine însuşi. "Am intrat în arbitraj, la 25 de ani. Am realizat că nu fac carieră ca fotbalist. Nu m-am gândit la avantaje. Altfel aş fi fost şi rămas cârnăţar!", se explică marele arbitru când e întrebat dacă ci