Mai puţin de o săptămână ne desparte de momentul în care în România va avea loc o premieră democratică: demiterea preşedintelui în exerciţiu. În istoria noastră au existat varii metode de a scăpa de un lider, începând cu pâra la Înalta Poartă, urmată de tăierea capului şi până la execuţia sumară, la zidul unor cazărmi militare.

Evident că lucrurile s-au schimbat în democraţie şi chiar dacă unii cred că se mai pot da „lovituri de stat" (formula pe care o folosesc pentru a descrie nenorocirile care li se întâmplă lor), extincţia fizică a liderului care nu se mai bucură de simpatia majorităţii nu mai este posibilă. Ea este înlocuită de procedura complexă a demiterii prin referendum popular. Adică, cel care alege - poporul - este şi cel care trebuie să decidă dacă s-a săturat de proastele servicii ale alesului.

Lui Traian Băsescu i se întâmplă pentru a doua oară acest lucru. Unul dintre motive - probabil subiectiv - îl constituie şi durata prea mare a mandatului său. După Ceauşescu n-am avut de-a face decât maxim 6 ani cu acelaşi preşedinte (Iliescu, între 1990 şi 1996). Cu Băsescu sunt deja 8. Şi nu dintre cei mai agreabili. Peste criza mondială s-au suprapus şi nenumăratele crize create în interiorul guvernărilor de disensiunile devenite tradiţionale între cele două centre de putere - Cotroceni şi Victoria. Iar peste toate - personalitatea acaparatoare şi conflictuală a unui personaj care nu s-a simţit niciodată în largul său în haina strâmtă a protocolului prezidenţial.

Demiterea sa a fost obiectivul principal al Alianţei USL, odată cu instalarea sa la putere. Operaţiunea dorea să elimine una dintre piedicile permanente la adresa exerciţiului guvernării. Ponta nu avea nici un motiv să se aştepte la un tratament diferit de cel aplicat lui Tăriceanu. Iar cele câteva zile de coabitare au demonstrat cu prisosinţă acest lucru. Ofensiva hotărâtă asupra ult