Votul de la Convenţia PDL s-a încheiat, ca multe alte voturi din ultima vreme, din ţara asta, cu o contestaţie. Perdanţii – adică cei din tabăra apropiată preşedintelui Băsescu – i-au acuzat pe cîştigători de vicierea rezultatelor. Cîştigătorii i-au denunţat, la rîndul lor, pe învinşi: nu ştiu să piardă. Nu a trecut prea mult timp de cînd susţinătorii lui Băsescu au avut, şi ei, parte de contestări din partea opoziţiei, la alegerile din 2008, pe motiv că ar fi furat votul românilor (cînd cu victoria de o noapte a lui Mircea Geoană).

După 1989, unul dintre marii promotori ai modei de a-i acuza pe adversarii politici de furtul alegerilor a fost – dacă ne aducem bine aminte – Corneliu Vadim Tudor. El clama, de fiecare dată după ce pierdea alegerile, masive fraude la vot. Iar modelele proaste se răspîndesc imediat. Ce-i drept, pe la începutul anilor ’90, şi ţărăniştii se plîngeau de fraude ale FSN-ului. Ei aveau, însă, motive istorice de suspiciune.

DE ACELASI AUTOR Bilbao şi alte neplăceri Strada mare şi fundăturile La Frumuşani - contactul dintre două lumi Dezvoltatorii În orice caz, în zilele noastre, fie că e vorba de alegeri prezidenţiale, parlamentare, locale, de partid sau de alegerea preşedintelui şi a comitetului de bloc, în România, votul a ajuns să fie asociat mai mereu cu frauda, mai ales dacă învingătorul e cel care a organizat alegerile. Şi tot mai mereu, frauda nu e demonstrată. Chiar dacă există persoane condamnate la închisoare pentru diverse infracţiuni electorale, de fiecare dată se spune că, în urma cercetărilor, s-au descoperit „mici nereguli“, care n-au fost „de natură să vicieze rezultatul votului“. Rareori însă, cei care au pierdut sînt dispuşi ia de bună formula asta.

Nu vreau să se creadă – păcatele mele – că aş avea vreun parti-pris în chestiunea alegerilor din PDL, şi nici că sînt atît de naiv încît să-mi închipui că nu