Dacă credeţi că este vorba despre o biată bucată de carne tocată aruncată pe o plită încinsă, vă înşelaţi amarnic dragi Domni şi respectabile Doamne. Deşi numele nu îi recomandă, mititeii sau mici (după preferinţă) sunt în conştiinţa naţional-gastronomică a neamului valah de o însemnătate atât de mare încât Casa Poporului poate părea căsuţa lui Barbie pe lângă ei. Dacă vi se pare că exagerez poate că ar fi bine să stabilim din primele râduri ale acestei conversaţii total nedemocratice faptul că de aproape un an de zile studiez fenomenul cu atenţie şi ştiinţă, cu răbdare şi pasiune. Finalul acestei aventuri va fi un tratat bazat pe cercetare despre originile, reţetele şi cultura micilor. Să am iertare dacă subiectul vi se pare mic… sunt alţii care studiază ţânţarul anofel sau viermele de corcoduş o viaţă întreagă fară să ajungă la o concluzie majoră. Aşadar cum tocmai sunt în plin act de cercetare, ce sincer vorbind pe langă partea de studiere a arhivelor are şi o altă parte, foarte practică şi cu efecte reziduale destul de evidente în conversaţii, mă văd îndreptăţit să emit o părere asupra subiectului fierbinte al momentului: vom avea sau nu vom mai avea mici? Treaba stă cam aşa: Stimabililor, europenilor, puteţi să vă luaţi de Loganurile noastre, de corupţia noastră, de resursele noastre naturale, de fotbalul nostru, de femeile noastre, de Vlad Ţepes, de Gigi Becali, de capra neagră sau de Gerovital dar nu văa luaţi de MICI. Totul are o limită. E ca şi cum v-aţi lua de brânza mucegaită a francezilor, de cârnaţii nemtilor sau de Regina Marii Britanii. Nu vă luaţi de această instituţie supremă a României, singura neinfluenţată politic. De la Lehliu Gară până la Medgidia, de la Dealu Negru până la Albota, de la Obor până la Cocoşatu’ fumul grătarelor sfârâinde ţese deasupra orizontului patriei noastre o reţea a cărei structură, văzută de pe staţia orbitală internaţiona