In ultima vreme, Sala Dalles face ce face si, prin eforturile considerabile de organizare a câte unui eveniment, sfidând mult invocata criza, reuseste si isi tine cu onor rangul de cel mai autentic sigiliu al faimei in lumea artelor bucurestene. Indiferent de anotimp, o expozitie la Dalles este un spectacol de gala al consacrarii. Ca o receptie fastuoasa (si o receptare, totodata, la fel de benefica!) data in cinstea exceptiei care intareste regula.
Trecând peste inconvenientul asezarii in toiul caniculei, recentul vernisaj al expozitiei pictoritei Emilia Niculescu-Petrovici are toate calitatile unei noi izbânzi*. Respectuos, mai intâi asupra prejudecatii cum ca, vara, deh!, caldura mare, monser! , spiritul critic in cultura româna pâlpâie doar in paginile de cultura ale saptamânalelor de „dialog", si, apoi, asupra paguboasei umori certarete, bazata pe o perpetua conflagratie, in care se complace, melancolic, gâlcevitorul mediu artistic al Capitalei. Si de asta data, iarasi, se poate spune ca Dalles a facut dreptate. Inca o data, stârneste.
Viata Emiliei Niculescu – nascuta in 1927, la Bucuresti, cu o copilarie petrecuta la Savârsin si cu studii liceale la Orastie, apoi absolventa a Institutului de Arte Plastice „N. Grigorescu" din Bucuresti, unde i-a avut profesori, printre altii, la pictura pe Camil Ressu si Nicolae Darascu, iar la arte decorative, pe Maria Pana-Buescu – a fost o pledoarie fara voie pentru discretie. Pentru rezervare. Pentru alungarea discrepantei. Pentru gâtuirea stridentei. O cariera sfioasa si demna de dascal, timp de aproape trei decenii (1954-1982), la Academia de Arte, a insotit destinul de artist al Emiliei Niculescu, pictorita care acum, la Dalles, se afla doar la a patra personala in 55 de ani de creatie (cât de ciudat suna asta pentru tinerii guerrilleros demolatori ai tabu-urilor!). New-York, 1987, Galeriile ¾, 1992
