Iată cum, după ce s-a lăsat însoţit de doi ani de apariţie diferiţi, un titlu de carte ca Urcarea muntelui îşi ia, încă o dată, misiunea în primire. Cenzurat şi ciopârţit masiv în 1985, republicat fără omisiunile primei ediţii, în 1992, titlul volumului Ilenei Mălăncioiu devine - având intactă dreptatea de partea sa - emblema unei elegante şi cuprinzătoare antologii. Într-o privinţă anume, prin transfer, cam în acelaşi fel au evoluat viziunile critice asupra poeziei pe care a făcut-o, începând cu Pasărea tăiată, Ileana Mălăncioiu. Constatarea reţinută a câtorva puncte de inflexiune nucleară, discutarea câte unui poem conţinând, între versurile sale, germenii unei adevărate fisiuni sau relevarea unei arhitecturi autonome faţă de legităţile genului ar constitui o primă etapă. A forfecării admirative. A cenzurii pe dos. A doua etapă restituie integralul, prin şlefuire şi prin adaos, renunţă la orice ar putea însemna reticenţă şi instituie diagnosticul tranşant aplicat unor unităţi ample. Elogiul cade direct asupra volumelor, cu o largheţe care nu mai prea permite secţionări ale conţinuturilor. În sfârşit, pe poziţia a treia s-ar părea că se află tendinţa acaparatoare, de arhivă, holistică a criticii literare. Se discută, deja, ansambluri. Cea mai tolerantă cu nuanţele şi cea mai strictă când vine vorba de verdict. Cea mai apropiată, adică, de pragul canonizării.
Nefiind cronologică, succesiunea acestor grile de lectură nu e nici previzibilă, nici stabilă. Dosarul de receptare include, în dreptul aceloraşi critici, situări diferite, într-o ordine mai curând dictată de un anume hazard statistic. De aceea nici nu voi transforma schiţa aceasta fugitivă în algoritm necruţător. E prea mult aleatoriu aici încât să putem spera că vom deduce din paginile acelea oneste şi inteligente o înţelegere proaspătă, adecvată momentului, a acestei literaturi.
Dintre antologiile
