Ea si El sintem noi. Destinul lor sintem noi. Ei sint omenescul din om. Si daca destinul o va duce miine pe Madonna Sixtina de la Dresda (cum a fost dusa la Moscova in timpul razboiului) in Etiopia sau Kazahstan, oamenii o vor recunoaste pretutindeni, asa cum o recunoastem si noi. Iar destinul Lui este destinul nostru. Turgheniev scrie in 1878 un mic poem intitulat Hristos. Se vede pe el copil intr-o biserica scunda din lemn, unde era o mare de capete de tarani, toate blonde, care „incepeau sa se unduiasca, se aplecau pina la pamint si se ridicau din nou, aidoma unui lan de spice coapte, strabatut de-o pala de vint". Acolo vede un om, un chip ca toate celelalte, care avea „ochii indreptati putin in sus, catau atent si pasnic", si simte pe data ca acest om este Hristos. Poemul, in minunata traducere a ieseanului Leonte Ivanov (in vol. Marele Inchizitor, Polirom, Iasi, 1997), ar merita sa fie redat integral. Iata numai finalul: „... am simtit ca insusi Hristos este alaturi de mine. (...) si din nou am vazut acelasi chip, semanind cu toate celelalte, cu aceleasi trasaturi obisnuite, desi necunoscute. Mi s-a facut deodata frica - si mi-am venit in fire. Abia atunci am inteles ca numai un asemenea chip - aidoma tuturor celorlalte chipuri umane - poate fi cel al lui Hristos". Cu adevarat, numai experienta de o viata a scriitorului (poemul a fost publicat in 1882, in ajunul mortii lui) a putut aduce aceste ginduri... Hristos este alaturi de noi... mereu a fost alaturi de noi, chiar si in anii ateismului rosu. Sau au vrut unii sa fie ani ai ateismului, dar nu au fost. Epoca noastra recunoaste in El destinul propriu. Fiecare epoca are un Hristos al ei, pe potriva si cugetarea ei. Sigur, viermanosul dogmatism va spune ca nu am dreptate, ca nu tin „linia dreapta" a ortodoxiei, iar si mai viermanosul ateism va cauta nod in papura la aceste afirmatii. S-o faca! Dar eu asa simt. O