Revenirea lui Adrian Nastase va fi provocat, indubitabil, socuri telurice de o magnitudine inca necunoscuta la Bruxelles. Darzenia preocuparii sale pentru ca beneficiile procesului de aderare a Romaniei la UE sa incapa preponderent pe mainile unor interese private ii uluise si ii ingrijorase pe eurocrati. Günter Verheugen, pe atunci comisar pentru Extindere, a fost primul care solicita deschis, in 2004, deferirea "pestilor mari" Justitiei romane. Succesorii lui Verheugen au fost si mai categorici, iar Nastase, invins in alegeri si, ca atare, ramas fara putere, s-a trezit rapid complet ignorat: fie ca nu-i mai raspundea nimeni la telefon, fie ca epistolele expediate Bruxelles-ului, in care Traian Basescu era comparat cu Benito Mussolini, ramaneau neglijate.
Gravele acuze de ordin penal aduse lui Nastase au contat insa prea putin, in conditiile in care acesta inca dispunea de o serie de aliati politici cu functii importante detinute in cadrul noii puteri de la Bucuresti. Un raport intern al UE indica, in martie 2006, ca "o parte considerabila a Parlamentului Romaniei (indiferent de culoarea politica si apartenenta de partid a parlamentarilor) depune toate eforturile posibile pentru a bloca inregistrarea vreunui progres in combaterea coruptiei". Anterior, parlamentarii votasera in numar covarsitor impotriva perchezitionarii caselor lui Nastase din strada Zambaccian. Se poate lesne aprecia ca, in utopicul caz in care liberalii, udemeristii si ceilalti de tagma lor ar fi avut drept de vot la alegerile de vineri pentru sefia Consiliului National al PSD, victoria lui Nastase devenea si mai zdrobitoare. Votantii lui Nastase au perceput, indiscutabil, supravietuirea acestuia drept un nesperat semn de bun augur in vederea augmentarii propriilor sanse de supravietuire – si, desigur, in pofida abuzurilor comise.
Dar revenirea lui Nastase nu se datoreaza doar main
