O prietenă care continuă să mă complexeze prin inteligenţa ei mi-a ţinut o scurtă lecţie despre „power distance”, un sofisticat parametru luat în calcul în nesfârşitul univers corporatist.

Mi-a plăcut lecţia, o spun mai departe, vi s-ar putea dovedi folositoare şi, oricum, vă asigur că nu-i ceva care să îngraşe.

„Power distance” se referă la acceptarea diferenţelor de autoritate dintre membrii unei corporaţii, adică modul în care comunică între ei colegii de serviciu, aflaţi în diferite raporturi ierarhice. Mai plastic, e ceva care măsoară modul în care ştii să pui problema. Există şi un sistem scalabil cu aşa-zise „grade power distance”.

În Statele Unite, acest indice se apropie de zero. Adică angajaţii spun verde în faţă cum merg lucrurile în firmă. Nu există „distanţarea”, complexul de inferioritate în faţa şefului nu se manifestă. Îi spui clar că nu eşti de acord cu o decizie proastă. Nu trebuie înţeles că totul se rezumă la crize isterice, înjurături şi pumni în gură.

E vorba doar de naturaleţea cu care îşi exercită dreptul de a se exprima liber pe orice subiect profesional. De aceea, în firmele americane toată lumea îşi spune pe numele mic iar „dracii” şi „lacii” sunt ca rafalele de mitralieră în limbajul uzual de birou.

În Europa occidentală situaţia e aproape la fel. Gradele „power distance” cresc însă vertiginos pe măsură ce intrăm în Orient, spre limitele sale extreme. Ar fi exemplul companiilor aeriene sud-coreene care, în urmă cu un deceniu, aveau un palmares îngrozitor de avioane căzute.

O analiză profundă a cauzelor a remarcat că, în ciuda organizării ireproşabile a fluxurilor de muncă, apărea un număr mare de erori umane. De vină era „power distance”, faptul că oamenii nu vorbeau deschis despre prostiile pe care le făceau la serviciu.

Respectul excesiv faţă de