Am trăit mai bine de 20 de ani după revoluție cu mândria de a veni din Timișoara. O mândrie deloc arogantă, lipsită de vanitate și mai ales fără excluziuni. Știam pe propria biografie că orașul e prudent: te ține la distanță, te examinează și abia apoi te adoptă. Amestecul de etnii și de culori regionale sugerează alte criterii de adopție decât cele mediocre care îi pun la zid pe ”mitici” sau pe țigani. Am trăit cu iluzia că orașul e special, dotat cu o resursă secretă de înțelepciune și o morală proprie. Ca jurnalistă, ca profesor, ca om al urbei am susținut cu toată convingerea că există Spiritul Timișoarei, că el explică buna-cuviință, cumpănirea, discernământul, dar și un simț nealterat al viitorului: altminteri cum ar fi ieșit, fără nicio garanție, sute de mii de timișoreni  în decembrie 1989, să ia de gât balaurul ceaușist? Timișorenii au votat ani de zile în concordanță cu acest spirit, chiar dacă se așezau în contradicție cu majoritatea mare, arătându-se mai deschiși la mersul lumii: când țara vota zdrobitor neo-comunsimul, timișorenii votau opoziția democrată, când țara se pedeliza, timișorenii păstrau respectul pentru creștin-democrație și grija pentru minorități, stindard purtat onest de primarul Gh.Ciuhandu. Acum e altfel: Timișoara e ca toată țara. Un blogger explica acest oportunism ca pe un semn de amară maturitate: timișorenii s-au învățat minte, nu mai ies din rând, că rămân cu dreptatea, dar fără buget! Eu nu cred asta. Cred că există o supărare legitimă pe politică și pe corifeii ei gata să ceară oamenilor sacrificii de criză, dar atât de grijulii cu propriile interese, neîncredere care sugerează că nu contează nici culoarea politică, nici faptele, nici biografiile, toți o apă și-un pământ. Decepția s-a exprimat printr-un dat cu tifla, iresponsabil până la un punct, fiindcă a consacrat o făcătură ca PPDD în administrația locală și a plasat în