Cuvântul familiar-argotic dumă este unul dintre cele pe care vorbitorii le caută fără succes în dicţionarele generale; acolo pot găsi doar omonimul său, fără nicio legătură etimologică: dumă - "nume dat adunării legislative constituite (în 1905) în Rusia ţaristă. Din rus. duma" (DEX). Argoticul dumă a fost înregistrat de V. Cota, în Argot-ul apaşilor. Dicţionarul limbii şmecherilor (1936), în expresia a da duma "a se înţelege, a mitui". Termenul provine, în mod evident, din substantivul feminin ţigănesc duma "cuvânt, vorbă"; Gh. Sarău îl înregistrează (Mic dicţionar rom-român, 1992), indicând şi locuţiunea me daw duma "eu vorbesc". E foarte limpede că locuţiunea verbală - foarte transparentă în prima ei parte, prin asemănarea formală şi semantică a verbului ţigănesc cu cel românesc - a fost transpusă ca atare în construcţia a da duma. Sensul consemnat în anii '30 e uşor de explicat: provine dintr-o simplă specializare, prin trecerea de la semnificaţia generală "a vorbi" la cea particulară - "a vorbi (cu cineva) în vederea unui anume scop, a aranja lucrurile" (uz reflectat de enunţuri aluzive de genul: "stai liniştit: am vorbit cu el").

Termenul duma apărea în Grammaire de la langue rommane des sigans a lui J.-A. Vaillant (Paris, 1861), cu glosarea "raison, parole" şi cu exemplul "duma dao romanes" ("je parle romančçhe" ş"vorbesc ţigăneşte"ţ). L-au discutat şi Al. Graur ("Notes sur ŤLes mots tsiganes en roumainť, 1936) şi A. Juilland ("Le vocabulaire argotique roumain d'origine tsigane", 1952).

Multă vreme cuvântul nu a pătruns totuşi în zona de mare frecvenţă a vocabularului argotic şi nu a fost consemnat în scris. În momentul de faţă, e destul de mult folosit, mai ales în limbajul tinerilor, dar nu cu sensul înregistrat acum mai bine de 70 de ani. Valorile actuale sunt direct legate de sensul de bază al etimonului: dumă înseamnă mai