Evenimentele din decembrie ’89 au ridicat un noian de întrebări. Răspunsuri clare n-au prea existat, în schimb s-au formulat o sumedenie de variante, nici una pe deplin convingătoare. Producţia internaţională Ultimele ore din viaţa lui Ceauşescu izbuteşte performanţa de a se păstra pe acelaşi teren al dificultăţii de a da răspunsuri valabile. De data aceasta, ele se referă la intenţiile şi deciziile regizorale. Să încercăm să luăm lucrurile pe rînd, poate ne vom lămuri. Spectacolul este construit în două părţi distincte. Prima – un prolog lung, prezintă o succesiune de declaraţii autentice, făcute în faţa camerei de luat vederi, după douăzeci de ani, de martori mai mult sau mai puţin implicaţi în episoadele de la Timişoara, Bucureşti şi Tîrgovişte. A doua parte este o înscenare – la propriu – a celebrei casete video cu procesul cuplului Ceauşescu. Nedumeririle apar încă de la început, de la prolog. E greu de spus de ce forma se revendică de la teatrul documentar, în timp ce fondul – cu suita lui de proiecţii în care apar nu personajele reale, ci actori ce dau chip şi glas eroilor momentelor respective – e departe de modul specific genului de a trata un fapt real. Dincolo de calităţile actoriceşti probate, de fineţea şi exactitatea cu care surprind trăsături caracteristice ale celor pe care îi întrupează, persistă semnul de întrebare cu privire la raţiunea soluţiei alese. În căutarea justificării, mergi pe urmele convenţiei multiple teatru – scenă – film – actor – personaj real… şi ajungi la concluzia că nici teoria logicii despre dubla negaţie, nici formula dramaturgică de teatru în teatru, aplicate cazului dat, nu duc nicăieri. Abandonezi direcţia şi pui altfel problema. Care ar putea fi, pentru publicul dintr-un stal de teatru, cîştigul suplimentar la nivel de emoţie şi/sau greutate a mesajului, dacă locul actorului rostind un monolog, făcînd o confesiune