Socotelile cu anul trecut le-am încheiat abia zilele trecute. La început de martie 2008. Am văzut aşadar că PIB-ul anului 2007 a urcat cu 6 la sută. Peste aşteptări. Semn că economia nu e la pământ, aşa cum s-au grăbit mulţi s-o considere. Şi nici în criză. Mai ales că producţia industrială a continuat să urce, chiar dacă mai încet decât consumul, în timp ce deficitul extern a coborât sub estimări.
Cifrele din 2007 îşi au bazele (solide) în anii anteriori. Începând din 2000, cel mai bun an din ultimul deceniu al secolului trecut, PIB-ul României şi-a luat avânt. Creşterea noastră economică s-a înscris între ritmurile cele mai bune din Europa. Drumul l-am găsit însă de ceva mai multă vreme. Am parcurs însă, în tot acest timp, nu doar un drum de schimbări profitabile, ci şi de poticneli. De prea multe poticneli.
De 18 ani, ne străduim cu insistenţă să dăm curs economiei de piaţă. Fără să fi reuşit, până acum, s-o înţelegem bine şi să-i punem în funcţiune toate motoarele.
De 17 ani, avem piaţă valutară. De 12 ani, funcţionează piaţa monetară. Împreună, piaţa valutară şi piaţa monetară constituie un sistem integrat, organizat în baza legii cererii şi ofertei.
După mai bine de 17 ani de luptă cu inflaţia – chiar dacă nu am învăţat bine "jocul" liberalizării preţurilor iar după fiecare nouă liberalizare, plafonată sau neplafonată, preţurile au urcat – am ajuns totuşi la dezinflaţie. Dar nu dintr-o dată. Iniţial, în procesul inflaţionist, ne-am lovit de o raţionalizare drastică a cererii. Mai exact: a fost descurajat consumul, pentru că ani la rând am avut nevoie de bani mai mulţi pentru a cumpăra... mai puţine mărfuri. Celălalt taler al balanţei, oferta de bunuri şi de servicii, a intrat într-un alt joc. În lipsa concurenţei, producătorii au înţeles că pot să dicteze preţurile şi să comande p
