In mod paradoxal, este greu de intrevazut cum s-ar putea elimina asperitatile intre America si Europa fara o reafirmare convingatoare a vocatiei de lider pe care a exercitat-o, timp de decenii, SUA. Summit-ul Aliantei Nord-Atlantice a evidentiat citeva dintre problemele cu care se confrunta Statele Unite in interiorul comunitatii occidentale si, intr-un plan mai larg, pe plan mondial. In conditiile in care economia americana creeaza probleme la scara internationala, competitia electorala genereaza incertitudine, iar implicarea militara in Irak si Afganistan se dovedeste mult mai problematica decit se anticipa acum citiva ani, e normal ca pozitia internationala a Americii sa aiba de suferit. In mod paradoxal, acest deficit temporar de leadership va avea, probabil, efecte pozitive pe termen lung. In masura in care administratia viitoare de la Washington - oricare ii va fi culoarea politica - se va orienta, intr-o mult mai mare masura, catre multilateralism, e bine ca decidentii americani sa se reacomodeze cu dificultatile si neplacerile acestei abordari. Desigur, multilateralismul nu va transforma Statele Unite intr-un ostatic aflat la cheremul unor parteneri capriciosi: cele doua administratii Clinton ne-au demonstrat faptul ca America isi poate impune, la nevoie, punctele de vedere. La multilateralism nu recurgi daca esti slab, sau pentru ca esti slab, ci tocmai pentru a-ti exercita mai eficient puterea. Multilateralismul, asa cum par sa-l conceapa cei doi candidati democrati si, pina la un punct, si republicanul John McCain, ar reprezenta modalitatea corecta prin care SUA si-ar atinge in continuare obiectivele de politica externa. Lumea nu ar deveni una multipolara, pentru ca diferenta in resursele de putere intre America si principalii ei competitori ramine uriasa. Nu exista nici o incompatibilitate intre unipolarism, ca stare a sistemului international, si multila