O lume ireală. În fiecare dimineaţă mă trezeam cu ochii în fereastra unde un maiestuos tei sălbatic se tânguia sub vântul albastru tivit de cârduri de ciori în zbor. Mari şi triste. Frunze roşii care umpleau pământul, mai mult şi mai mult… Cer limpede, uneori doar cenuşiu, fără nori, singur şi imuabil ca o eternitate pe care am să o petrec aici. O lume pe care nici acum nu o cuprind total în suflet cu familiaritatea aceea senzorială, oricum ai dori, olfactivă, gustativă sau tactilă, care defineşte „acasă în România“. Singurul mod în care mă văd integrându-mă aici până la definire este printr-o intensă interacţiune cu poporul englez, interacţiune care conţine tot: de la ciocnitul în metrou până la ciocnirile de idei în şedinţe sau a unui pahar de vin, seara, într-un loc de relaxare. De aceea simt, văd, mă gândesc, mă rog, meditez şi iar privesc în jur, Anglia a integrat multe etnii în poala sa cuprinzătoare şi britanică. Dar cum simt ele cu adevărat acasă? Banal şi mundan, un gând: ei simt aşa cum miroase prin bucătăriile lor. Englezii, cu practicalitatea unui popor nordic care nu face caz de masa de prânz, cu o bucătărie definită lapidar de prea multă prăjeală; fish and chips, beans on toast, roast dinner, condimentată frivol şi uneori nenecesar cu mentă, rozmarinul şi poate berea dinpub-ul din colţ după orele de serviciu. Indienii simt în felul lor şi de aceea Londra cea mare (Greater London) miroase a curry, samossa, tandori, massala. Iar noi, est- şi sud-est europenii respirăm miros de cafea proaspătă şi de măsline roşii. Prima mea lecţie de adaptare a venit chiar din partea filiaţiei mele – fiică a gintei latine, a Balcanilor, a Bărăganului, a Levantului, a lumii lui Nastratin Hogea, dar şi a excentricei, ultramodernei şi greu accesibilei lumi a inovatorilor în arte Brâncuşi, Enescu, Eliade, Tzara, Ionesco. De curând, s-a deschis timid, la colţu