Dej(Foto: )
Resemnat, deci, dar plin de speranta, patrund in Dej. Opresc masina, cobor si, privind in jur, depresia ma readuce la realitate. Ochiul vigilent cauta cu speranta un amanunt cat de mic care sa justifice ca orasul este parte integranta a unei Romanii, care este deja cu un picior in Europa. Nimic.
Constructiile babilonice domina orasul, inca se simte mirosul prafului de pusca, detunat prin vremea razboiului de independenta din 1877. Parcurgand drumul principal, ma simteam precum Rommel in fata blindatelor germane, in Tunisia, dupa bombardarea Europei.
Blocuri obosite - care, scoase la mezat, ar valora cat o venerabila Dacia 1300 - tin de adapost la circa 60% din cei 39.000 de cetateni ai municipiului. Ma opresc in parcarea garii, una din principalele porti de intrare in oras. Imi suna in urechi antiaeriana si primul imbold m-ar arunca la pamant, sa ma salvez de imaginea garii, precum la bombardamentele Aliatilor de la Ploiesti.
Fiecare groapa din asfalt imi poate folosi ca transee, fara efortul suplimentar de a apela la lopata Linneman. Daca as avea certitudinea gasirii banilor dati pe rovignete in acele gropi, sincer, as locui in ele. Este oricum mai bine ca la bloc.
Am rabdare sa astept un tren, pentru a vedea istoria CFR-ului fara sa mai platesc la muzeu. Oricum, banii aceia nu ajung unde trebuie. Parasesc, “defect”, gara, sperand ca arhitectura istorica a centrului din municipiul Dej, atestat de letopisete inca de la 1061, sa-mi ridice moralul.
Cladiri renovate, prin generozitatea consiliului local, sub obladuirea edilului PNL-ist, mai spala din nerusinarea porumbeilor aciuati pe langa monumentul statuar de langa vechea primarie, pentru sustinerea exploziei demografice care va afecta Dejul ca viitor oras european.
@N_
