Progresul - o stie oricine - a fost, dintotdeauna, o chestiune de "naturalizare" a nefamiliarului la familiar. Nu te poti aseza in "evolutie", fara a-ti lua macar putin din "autarhia" atotprotectoare. Un mare profesor de-al meu mi-a povestit, cu ani in urma, un episod din tineretea lui ieseana, demn de antologat intr-o (nescrisa inca) istorie a progresului mentalitatilor (si chiar al "tehnologiilor", asa-zicind) pe plaiuri mioritice. Era la inceputul anilor saizeci si, daca va vine sa credeti, abia atunci debuta prin urbe un obicei apusean (desi, sa recunoastem, la origine tot oriental!) de a merge in oras, la o cafea. Boierimea locala se delecta, desigur, de secole bune, dupa cum atesta "izvoarele", cu minunata licoare, indeosebi dupa mesele copioase, dar numai in intimitatea conacelor proprii. Se pare ca romanii - altfel mari vizitatori de "circiumi" si "hanuri", inca din vremuri imemoriale - nu au dezvoltat, in paralel, si un concept al "cafenelei", precum europenii vestici, decit tirziu, va spuneam, in a doua jumatate a secolului trecut. Povestea amintita are ca personaje citiva tineri ai acelor ani "proletari", veniti, cu burse de stat, la Universitatea ieseana, de prin diverse sate si catune moldovenesti. Desi studenti de ceva timp, deruta lor in mediul urban raminea majora, adaptarea la standardele "orasului" dovedindu-se un proces cultural indelungat, anevoios si, frecvent, incarcat de imense primejdii. Profesorul - coleg cu respectivii juni - observase ca pina si traversatul strazii devenea, pentru unii dintre ei, o veritabila experienta initiatica. Pe acest fond, un lucru extraordinar se petrecu intr-o seara de toamna. Un student dintr-o serie mai veche (si, prin urmare, ceva mai avizata in derularea "misterelor Iasului") aborda, in camin, grupul de novici cu o relatare naucitoare. Cica, la Miorita (iata ce istorii complexe au unele locuri carora am incetat