Tomboy chic înseamnă încredere şi independenţa stilului. Asta am înţeles eu, cel puţin, din felul în care Katharine Hepburn şi Marlene Dietrich şi-au purtat, cu nonşalanţă şi inventivitate, pantalonii cu croială masculină în anii ’50.

Astăzi este o declaraţie a modei. Aceea în care preţiozitatea materialului vine pe loc secund în faţa mesajului pe care haina îl transmite. Este aceeaşi întrebare veche de când lumea: ce spun hainele tale despre tine? Adeptele acestui curent n-au teama să-şi hrănească nevoile masculine care există în fiecare femeie. Nu cunosc fată care să nu fi avut o zi în care să renunţe la stilul său în favoarea unui tricou şi a unor blugi lălâi. Doar că, într-un fel sau altul, asta se traduce prin lene ori delăsare, în timp ce tomboy chic reprezintă clar o atitudine asumată.

Nu cred că timpurile s-au schimbat atât de mult pe cât se crede şi nici că mentalitatea s-a dezgheţat faţă de anii '60. Stella McCartney a venit îmbrăcată în pantaloni la nunta lui Kate Moss, devenind unul dintre subiectele fierbinţi comentate de presă. Atitudinea băieţoasă, dacă nu este pusă pe seama unor preferinţe sexuale, rămâne victima aceloraşi prejudecăţi ca acum 50 de ani. Femeia este femeie până la capăt doar îmbrăcată într-o rochie, altfel alegerile ei sunt discutabile. Ar fi un experiment care merită încercat într-o zi: îmbracă-te cum simte băiatul din tine şi ieşi pe stradă, la serviciu, între prieteni şi observă reacţiile din jurul tău. Poate că moda nu e atât de superficială pe cât s-ar crede.