Ce mai e prin oraşul meu invadat de tristeţi şi nesiguranţă? Oraşul acela, pe care mulţi îl condamnă pentru aglomeraţie şi rutină, de care se feresc cei care iubesc, înainte de toate, liniştea, oraşul în care m-am născut şi am crescut, unde am petrecut şi cele mai frumoase, dar şi cele mai triste clipe ale vieţii mele. Ce-o fi pe la Piaţa Romană, pe care-o uităm, fără să ştim, noi, bucureştenii veacului în grabă, pe unde trecem, ca nişte roboţi, fără să privim în jur, fără să ne ridicăm de pe ochi vălul nefericirii? Oare strada mea arată la fel? Aşa, cu mai multe maşini decât locuri de parcare, cu paşi de oameni singuri pe trotuarul din stânga, exact cum am lăsat-o când am plecat confuză şi neliniştită? Nici nu mai ţin minte de când nu am mai citit plăcuţa cu numele străzii, iar acum mi-e dor. Am vorbit cu mulţi oameni dragi la telefon în ultimele săptămâni, dar am uitat să întreb dacă toate sunt la fel cum le-am văzut eu ultima oară, acum câteva luni, când era încă iarnă în copacii Capitalei, când respiram frig şi nerăbdare la fiecare colţ de intersecţie haotică, şi când copiii oraşului nu aveau curaj să iasă în parc mai mult de un sfert de oră, ca să nu răcească, să nu-i certe părinţii, şi ei prea ocupaţi cu necazurile de om mare.
Ce mai e pe la Casa Scînteii? O fi la fel de multă agitaţie, ca de obicei? Ultimul apus pe care l-am prins acolo nu mi-a anunţat mari modificări, mi-a oglindit la fel de cald privirea, ca unui copil neglijent care nu-şi ştie adresa pe dinafară, ca unui adult debusolat care are impresia că nici măcar nu mai are adresă. La Piaţa Universităţii ce se-ntâmplă? Mi-am lăsat acolo facultatea, colegii, profesorii. Şi am uitat să-i rog să nu mă uite şi să ţină de realitatea pe care am împărţit-o cu bucurie, în aceşti aproape doi ani de când ne cunoaştem. Mai spre nord, mai spre ieşirea din oraş, pe unde mă plimbam cu tata mereu, în că
