În sala de judecată s-a iscat furtuna. Se simte în aerul electrizat dintr-odată. “Vă rog frumos să luaţi loc. Pentru numele lui Dumnezeu, luaţi loc,  doamna procuror !”  răbufneşte  judecătorul, o femeie blajină altfel. Da' de unde, acuzatorul statului insistă, indiferent la rugămintea completului. “Doamna procuror, mă ridic şi plec şi părăsesc  sala… vă rog frumos, lăsaţi-mă în pace, procuratura mă aşteaptă de partea astalaltă şi nu mă lasă în pace, aici dumneavoastră la fel, cum vreţi să judec dosarul în condiţiile astea ? Ne ridicăm  şi chemăm presa, terminăm cu astea !” fulgeră magistratul dindărătul crucii.

Scena este reală, ea s-a petrecut aievea, n-am schimbat o vorbă din dialogul  cu pricina. Disperarea din cuvintele judecătorului  de mai sus o intuiesc şi în tăcerea multora dintre colegii săi. Supuşi unei ofensive fără precedent, judecătorii români au devenit uşor, uşor, anexele procurorilor. Maşinării  programate doar să confirme rechizitoriile şi atât. Egalitatea de arme între acuzare şi apărare este o gogoriţă propagandistică în care nu mai cred nici studenţii de la… Agronomie. Egalitatea de care vorbeam ar trebui restabilită măcar între procuror şi judecător, apărarea oricum contează prea  puţin în ochii funcţionarilor însărcinaţi  de Bruxelles să ne monitorizeze poticnelile. Când loturi întregi de judecători  sunt plimbate pe la parchet să  dea socoteală în legătură cu convorbiri  telefonice suspecte, dreptul la un proces echitabil s-a năruit. Cum să împarţi  dreptatea dincolo de orice ingerinţă, de vreme ce figurezi cu o calitate incertă într-un dosar penal ? Undeva, la parchet, există o coală pe care tu ai scris o declaraţie ce  poate fi folosită oricând împotriva-ţi. Făptuitorul se transformă lesne  în învinuit, iar de aici încolo totul este o chestiune de zile. Alegi, iată, să ”colaborezi”  cu organul de urmărire penală şi condamni pe ba